Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, trebuie să-ți mărturisesc ceva înainte să afle Lavinia tot, a repetat Andrei, cu vocea tremurândă.
M-am așezat în fotoliul de lângă fereastră.
— Te ascult, Andrei.
— Casa… Am făcut un credit suplimentar acum un an. Am pus-o garanție ca să salvez firma.
Am închis ochii.
— Câți bani?
— Trei sute douăzeci de mii de lei.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Și rata pe care ți-o plătesc eu de patru ani?
— E pentru primul credit. Cel cu care am cumpărat casa.
— Iar pentru al doilea cine plătește?
A tăcut.
— Andrei, răspunde-mi!
— Am plătit câteva luni. Pe urmă n-am mai putut. Am tot amânat, am făcut rost de bani de la prieteni… Acum banca mi-a trimis notificare că trebuie să achit restanțele.
M-am ridicat din fotoliu.
— Și Lavinia nu știe?
— Nu. I-am spus că afacerea merge bine.
— Dar mașinile? Vacanțele? Ceasul acela de 12.000 de lei?
— Mamă, te rog, nu începe și tu!
Atunci am simțit că mi se termină răbdarea.
— Nu, Andrei. De data asta eu pun întrebările. Tu ai patruzeci și trei de ani, doi copii și o familie. Iar aseară m-ai umilit pentru un colier cumpărat din banii mei!
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Am fost nervos, mamă.
— Nu. Ai fost nerecunoscător. Și ai crezut că banii mei ți se cuvin.
A început să plângă.
— Dacă nu mă ajuți, pierdem casa.
— Atunci trebuie să-i spui Laviniei adevărul.
— O să mă părăsească!
— Mai bine să afle de la tine decât de la bancă.
Am închis telefonul.
La ora zece, Andrei și Lavinia au apărut la poarta mea.
Nora mea avea ochii umflați de plâns. Nu mai purta brățara cu diamante.
— Victoria, ce se întâmplă? a întrebat. Andrei mi-a spus că ați oprit toate plățile. De ce?
I-am poftit în sufragerie.
Am pus pe masă dosarul cu cele șaisprezece cheltuieli.
— Uitați-vă aici.
Lavinia a început să citească.
Rata casei, 5.400 de lei. Leasingurile celor două mașini, aproape 6.000. Școala privată, activitățile copiilor, utilitățile, abonamentele și celelalte cheltuieli.
— Douăzeci și patru de mii de lei pe lună? a șoptit ea.
— Aproximativ. De patru ani.
S-a întors spre Andrei.
— Mi-ai spus că mama ta ne ajută doar cu rata casei și cu școala copiilor!
Andrei a coborât capul.
— Nu voiam să te îngrijorez.
— Și brățara mea? a întrebat Lavinia, ridicând mâna goală. Mi-ai spus că ai cumpărat-o din profitul firmei!
Am răspuns eu.
— Eu am plătit-o. A fost cadoul meu pentru tine, dar Andrei m-a rugat să nu-ți spun.
Lavinia s-a uitat la soțul ei de parcă îl vedea pentru prima dată.
— Și eu ieri am stat lângă tine și am certat-o pe mama ta că își cumpără un colier…
A început să plângă.
— Doamnă Victoria, îmi este rușine.
Am privit-o fără să spun nimic.
Andrei încerca să explice, dar Lavinia l-a întrerupt.
— Spune-mi acum despre creditul de 320.000 de lei.
Fața lui s-a schimbat.
— De unde știi?
— Tocmai mi-a venit un mesaj de la bancă. Sunt coproprietară a casei, Andrei! Cum ai putut să ascunzi așa ceva?
Am aflat atunci că Lavinia semnase documentele pentru constituirea garanției, dar Andrei îi prezentase împrumutul drept o finanțare temporară, pe care firma urma să o achite din încasări. Nu-i spusese cât de rău mergeau lucrurile.
— Ai mințit-o și pe ea, am spus încet.
Andrei și-a acoperit fața.
— Am crezut că pot să repar totul înainte să aflați.
— Asta spui de patru ani, băiatul meu.
Am deschis dosarul și le-am arătat ultima pagină.
— Aseară am oprit cele șaisprezece plăți. Nu vă voi mai întreține stilul de viață. Dar nu vreau ca nepoții mei să sufere pentru greșelile voastre.
Lavinia m-a privit.
— Ce vreți să facem?
— Să începeți să trăiți din banii pe care îi câștigați. Să renunțați la lucrurile pe care nu vi le permiteți. Și să vorbiți cu banca înainte să fie prea târziu.
Andrei a ridicat capul.
— Deci nu ne dai nimic?
— V-am dat aproape un milion de lei în patru ani, Andrei. Cât crezi că mai trebuie să dau ca să înveți să fii responsabil?
Nu mi-a răspuns.
În săptămânile următoare, lucrurile s-au schimbat.
Andrei și Lavinia au vândut una dintre mașini și au închis leasingul celeilalte printr-o înțelegere cu firma finanțatoare. Au renunțat la abonamentele scumpe și la clubul unde mergeau doar ca să fie văzuți de alții.
Lavinia, care lucrase înainte de nașterea copiilor, s-a angajat din nou la o firmă de contabilitate.
Andrei a mers la bancă și a discutat despre restructurarea creditului. A fost nevoit să vândă utilaje pe care nu le mai folosea și să renunțe la spațiul prea mare în care își desfășura afacerea.
Nu a fost ușor.
Într-o seară, m-a sunat.
— Mamă, am vândut ceasul.
— Ce ceas?
— Cel de 12.000 de lei. Am luat 7.000 pe el.
— Și?
— Am plătit o parte din restanțe.
Am rămas tăcută.
— Mamă, știu că nu mă mai crezi. Dar încerc.
— Atunci continuă să încerci, Andrei. Pentru familia ta, nu ca să-mi demonstrezi mie ceva.
Cu nepoții am procedat altfel.
Am discutat cu părinții lor și am hotărât să le plătesc direct câteva cheltuieli esențiale până la sfârșitul anului școlar, ca să nu fie nevoiți să schimbe școala în mijlocul semestrului.
Le-am explicat însă că, din anul următor, părinții vor trebui să găsească o soluție pe care și-o permit.
Nu voiam să-mi pedepsesc nepoții. Dar nici să continui să finanțez o viață construită pe aparențe.
Au trecut șase luni.
Andrei nu și-a salvat afacerea așa cum visase. A închis atelierul mare și a început să lucreze într-un spațiu mai mic, cu doi angajați.
Casa nu a fost pierdută. Banca a acceptat o restructurare, după ce au achitat o parte din restanțe și au prezentat un plan realist de plată.
Nu mai aveau două mașini scumpe. Nu mai plecau în vacanțe luxoase.
Dar, pentru prima dată după multă vreme, cheltuielile lor se apropiau de veniturile reale.
Într-o duminică, Andrei a venit singur la mine.
Avea în mână o cutie mică.
— Mamă, am ceva pentru tine.
Am deschis-o.
Înăuntru era o fotografie veche cu mine și Nicolae, făcută în fața primei noastre fabrici.
Andrei o pusese într-o ramă simplă de lemn.
— Am găsit-o când făceam ordine în atelier, mi-a spus. Tata avea mâinile pline de ulei, iar tu țineai registrul de comenzi.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Eram tineri atunci.
— Și munceați de dimineața până noaptea. Eu am crescut văzând ce ați construit, dar n-am înțeles cât v-a costat.
S-a așezat lângă mine.
— Mamă, vreau să-mi cer iertare pentru seara aniversării tale. Nu pentru că ai oprit banii. Ci pentru felul în care te-am tratat.
L-am privit îndelung.
— Andrei, m-a durut mai tare decât îți imaginezi. Nu pentru că m-ai certat în restaurant, ci pentru că ai vorbit cu mine de parcă nu știam ce înseamnă munca.
— Știu. Și îmi pare rău.
A scos din buzunar un plic.
Înăuntru erau 2.000 de lei.
— E prima sumă pe care vreau să ți-o dau înapoi.
Am încercat să-i întind plicul.
— Andrei, nu trebuie…
— Ba da, mamă. Nu pot să-ți dau înapoi tot ce ai făcut pentru noi. Dar vreau să încep de undeva.
Am luat plicul.
Nu pentru că aveam nevoie de bani, ci pentru că înțelesesem cât de mult însemna gestul pentru el.
Lavinia a venit câteva zile mai târziu și mi-a cerut și ea iertare.
Nu i-am spus că uitasem. Nu uitasem.
Dar am văzut că începuseră să se schimbe.
În ziua în care am împlinit șaptezeci de ani, Andrei m-a invitat la un restaurant mic din Brașov.
Nu era un local luxos. Nu aveau meniuri sofisticate și nici chelneri care să ne toarne vinul în pahare.
Dar eram împreună.
La sfârșit, când a venit nota, Andrei a luat-o înainte să apuc să întind mâna.
— De data asta plătesc eu, mamă.
Am zâmbit.
— Ești sigur că îți permiți?
A râs.
— Da. Am verificat bugetul înainte să fac rezervarea.
Lavinia mi-a strâns mâna.
Iar eu am atins colierul cu safir pe care îl purtam din nou.
Nu-l mai ascundeam și nu-mi mai era rușine că îmi cumpărasem ceva frumos din banii munciți o viață.
Andrei s-a uitat la el și a spus:
— Mamă, îți stă foarte bine.
L-am privit și am simțit că, după atâția ani, fiul meu începuse să înțeleagă ceva ce eu și tatăl lui încercaserăm să-l învățăm de mic.
Nu cât câștigi arată ce fel de om ești, ci felul în care îi tratezi pe cei care te-au ajutat când nu aveai nimic.