Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică cine a încasat banii? am întrebat, uitându-mă când la domnul Petre, când la Ramona.
Patronul a întors spre mine situația orelor suplimentare.
— Paula, aici apar mai multe ture lucrate în weekend, dar în evidența de salarizare sunt trecute pe numele Ramonei. Vreau să înțeleg de ce.
Ramona a izbucnit imediat.
— Este o greșeală de contabilitate! Eu am făcut programul, dar nu mă ocup de salarii!
Domnul Petre a privit-o peste ochelari.
— Atunci nu ai de ce să te temi de o verificare.
Am simțit că-mi tremură genunchii.
— Domnule Petre, eu am toate fluturașele de salariu. Și fotografiile programelor.
— Foarte bine. Le vom compara cu pontajele și cu plățile efective. Până atunci, Ramona nu mai întocmește singură programul.
Ramona s-a întors furioasă spre mine.
— Ești mulțumită, Paula? Din cauza ta o să avem toate problemele!
Pentru prima dată, n-am mai coborât privirea.
— Nu eu am făcut programul, Ramona. Și nu eu am hotărât că viața mea valorează mai puțin pentru că nu am copii.
A deschis gura să răspundă, dar domnul Petre a intervenit.
— Ajunge. Ramona, te rog să ne lași singuri.
Când ușa s-a închis, am simțit că nu mă mai pot stăpâni.
Am început să plâng.
Domnul Petre mi-a întins un șervețel.
— Paula, îmi pare rău că nu am observat mai devreme ce se întâmpla.
Am clătinat din cap.
— Nu e vorba numai despre bani.
— Atunci despre ce este vorba?
Am ezitat.
Timp de șase ani păstrasem pentru mine și pentru Mihai toate încercările noastre de a avea un copil.
Nu voiam să fiu privită cu milă. Nu voiam întrebări și sfaturi de la oameni care nu știau prin ce treceam.
Dar în clipa aceea nu mai puteam ține totul în mine.
— Domnule Petre, eu și soțul meu încercăm de șase ani să avem un copil.
Bătrânul farmacist a rămas nemișcat.
— Am trecut prin tratamente, analize și multe dezamăgiri, am continuat. Anul acesta medicul ne-a propus încă o încercare de fertilizare in vitro.
Mi-am șters lacrimile.
— Am pierdut două programări importante pentru monitorizare, pentru că Ramona nu mi-a aprobat schimbarea turelor. Am fost nevoită să amân tratamentul, iar acum medicul trebuie să reevalueze dacă și când îl putem relua.
Domnul Petre și-a scos ochelarii.
— Paula, de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să știe toată farmacia. Și pentru că Ramona îmi spunea mereu că problemele mele personale nu interesează pe nimeni.
A rămas tăcut câteva clipe.
— Nu aveai obligația să-mi povestești lucruri atât de intime. Dar aveai dreptul să ceri liber și să fii tratată corect, indiferent dacă ai copii sau nu.
Am început să plâng din nou.
— Știți ce m-a durut cel mai tare? Că Ramona spunea mereu că ea trebuie să stea cu familia. De parcă eu și Mihai nu eram o familie.
Domnul Petre a coborât privirea.
— Îmi pare rău, Paula. Am lăsat prea multă putere în mâinile unui singur om.
În zilele următoare, a cerut verificarea pontajelor, a statelor de plată și a programelor din ultimele douăsprezece luni.
A discutat separat cu fiecare angajat.
Atunci au început să iasă la iveală și alte lucruri.
Daniela, una dintre colege, a recunoscut că Ramona o rugase de mai multe ori să schimbe turele fără să modifice programul afișat inițial.
— Mi-a spus că se ocupă ea de pontaj, a explicat Daniela. Eu credeam că totul este în regulă.
O altă colegă a povestit că Ramona îi ceruse să vină două duminici în locul ei, promițându-i zile libere pe care nu le mai primise.
Dar cea mai mare surpriză a venit de la contabilitate.
În mai multe luni, Ramona fusese pontată pentru ture pe care, conform programelor păstrate de mine și declarațiilor colegilor, le lucrasem eu.
Diferențele nu erau uriașe într-o singură lună.
Dar adunate, reprezentau câteva mii de lei.
Domnul Petre a cerut recalcularea sumelor datorate fiecărui angajat.
În privința Ramonei, a început procedura de cercetare disciplinară, cu respectarea dreptului ei de a-și prezenta explicațiile.
Nu a concediat-o pe loc și nici nu a tras concluzii doar din fotografiile de pe Facebook.
A verificat inclusiv dacă avea contract la cealaltă farmacie și dacă programul de acolo se suprapunea cu orele pentru care fusese pontată la noi.
S-a confirmat că Ramona lucra în unele weekenduri la a doua farmacie, în timp ce eu sau alte colege îi acopeream turele.
Când a fost confruntată cu documentele, Ramona a încercat să dea vina pe noi.
— Toate au fost de acord să facă schimb! Eu nu le-am obligat!
Domnul Petre i-a răspuns:
— Schimburile de tură nu îți dau dreptul să treci orele lucrate de alte persoane pe numele tău.
Ramona a început să plângă.
— Am doi copii! Aveam nevoie de bani!
Atunci am simțit că nu mai pot să tac.
— Și eu aveam nevoie de timp, Ramona. De timp pentru medic, pentru soțul meu și pentru viața mea. Dar tu ai hotărât că, dacă nu am copii, pot munci în locul tuturor.
M-a privit furioasă.
— Nu știam că faci tratamente!
— Nici nu trebuia să știi. Trebuia doar să mă tratezi ca pe un om.
Pentru prima dată, Ramona n-a mai avut ce să răspundă.
După finalizarea cercetării disciplinare, domnul Petre a decis desfacerea contractului ei de muncă, în condițiile legii.
Separat, farmacia a început demersurile pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit, pe baza documentelor verificate.
Eu am primit diferențele salariale care mi se cuveneau pentru orele suplimentare și pentru sporurile calculate greșit.
Dar banii nu puteau să-mi dea înapoi timpul pierdut.
Într-o seară, am ajuns acasă și i-am povestit totul lui Mihai.
M-a ascultat fără să mă întrerupă.
Apoi m-a luat în brațe.
— Paula, nu vreau să te mai văd plângând pentru că altcineva hotărăște că viața noastră nu contează.
Mi-am sprijinit capul pe umărul lui.
— Mi-e frică, Mihai. Mi-e frică să nu fi pierdut ultima noastră șansă.
Mi-a mângâiat părul.
— Nu știm asta. O să vorbim cu medicul și o să vedem ce opțiuni mai avem. Dar vreau să știi ceva: eu te iubesc și dacă vom avea un copil, și dacă nu.
Am început să plâng.
De șase ani trăiam cu speranța că într-o zi voi deveni mamă.
Uneori uitasem că, înainte de orice tratament, eram și eu un om care avea nevoie de liniște.
La următoarea consultație, medicul ne-a explicat că, la vârsta mea, șansele de reușită cu propriile ovocite erau foarte reduse și că trebuia să discutăm realist toate variantele, inclusiv riscurile și posibilitatea ca tratamentul să nu funcționeze.
Nu ne-a promis un miracol.
Ne-a propus să luăm o decizie după investigațiile necesare și după ce înțelegeam toate opțiunile.
Pentru prima dată, nu m-am mai simțit obligată să hotărăsc în grabă.
Între timp, la farmacie lucrurile se schimbaseră.
Domnul Petre a introdus un sistem de pontaj verificabil și a stabilit ca programul să fie discutat cu toți angajații.
Weekendurile și sărbătorile urmau să fie repartizate echitabil, cu respectarea timpului de odihnă și a drepturilor fiecăruia.
Când a venit vremea să facem programul de Revelion, m-a chemat în birou.
— Paula, am văzut că ai cerut liber în zilele acelea. Cererea ta a fost aprobată.
L-am privit surprinsă.
— Și cine lucrează?
— Am organizat turele cu ceilalți colegi. Nu trebuie să te simți vinovată pentru că ai nevoie de câteva zile pentru tine.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Vă mulțumesc, domnule Petre.
A zâmbit trist.
— Nu trebuie să-mi mulțumești pentru un lucru care trebuia să fie normal de la început.
În seara de Revelion, eu și Mihai am rămas acasă.
Am pregătit o cină simplă, am aprins câteva lumânări și am stat împreună, fără telefoane de la serviciu.
La miezul nopții, Mihai mi-a întins un plic.
Înăuntru era o fotografie cu noi doi, făcută în ziua nunții.
Pe spate scrisese:
“Familia mea a început în ziua în care te-am cunoscut.”
Am început să plâng.
— Mihai, eu credeam că te-am dezamăgit.
M-a privit surprins.
— Paula, cum poți să spui asta?
— Pentru că nu ți-am putut dărui un copil.
Mi-a luat mâinile.
— Tu nu ești datoare să-mi dăruiești nimic. Suntem împreună pentru că ne iubim, nu pentru că trebuie să îndeplinim o condiție.
L-am îmbrățișat și am rămas așa mult timp.
Au trecut câteva luni.
Încă discutăm cu medicii despre ce putem face mai departe. Nu știu dacă voi deveni vreodată mamă.
Dar știu că nu-mi voi mai sacrifica sănătatea și viața personală pentru a demonstra că merit să fiu respectată.
Într-o dimineață, o colegă nouă m-a întrebat dacă poate să-mi ceară un sfat.
— Paula, eu nu am copii. Crezi că o să trebuiască să lucrez mai multe weekenduri decât celelalte fete?
Am privit-o și mi-am amintit de toate zilele în care tăcusem.
— Nu, i-am răspuns. Aici programul trebuie să fie corect pentru toată lumea.
A zâmbit ușurată.
Iar eu am înțeles că, deși nu puteam schimba ce mi se întâmplase, puteam măcar să mă asigur că o altă femeie nu va mai fi umilită pentru ceea ce îi lipsea sau pentru ceea ce își dorea.
Pentru că o femeie fără copii nu este o femeie fără familie, fără griji sau fără dreptul la propria viață.