Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — De unde știu? Din antecontractul pe care l-ai ascuns în sertar, Costel. Din procura pregătită pentru mama și din hârtia pe care ai scris să-i spui că semnează acte pentru recuperare!
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Adriana, ascultă-mă. Nu e ce crezi.
— Atunci explică-mi de ce ai primit 30.000 de lei pentru apartamentul unei femei care nici măcar nu știe că vrei să i-l vinzi!
Costel a oftat.
— Aveam nevoie urgentă de bani. Am făcut o investiție care a mers prost.
— Ce investiție?
— Am împrumutat bani ca să cumpăr niște utilaje. Am crezut că o să câștig bine, dar omul cu care lucram m-a lăsat cu datoriile.
Am simțit că-mi fierbe sângele.
— Și te-ai gândit să vinzi casa mamei ca să-ți plătești datoriile?
— Adriana, maică-ta oricum nu se mai poate întoarce acolo! Apartamentul stă gol!
M-am uitat spre mama.
Stătea întinsă în pat, urmărindu-mă cu ochii.
— Costel, apartamentul este al ei. Nu al tău, nu al meu. Al ei!
— Și ce facem cu el? Îl ținem de muzeu?
— Nu hotărăști tu asta!
Costel a ridicat vocea.
— Eu am întreținut familia asta douăzeci și trei de ani!
— Și asta îți dă dreptul să furi de la mama mea?
A închis telefonul.
Am rămas câteva clipe nemișcată.
Apoi m-am așezat lângă Zamfira și i-am luat mâna.
— Mamă, te rog să mă asculți. Nu o să semnezi nimic. Apartamentul tău rămâne al tău.
Mama a încercat să vorbească.
— Cos… tel… a… fost…
M-am apropiat.
— Ce a făcut, mamă?
A început să plângă.
— A… venit…
Am simțit că mi se strânge inima.
— A venit la tine înainte să te îmbolnăvești?
A încuviințat slab.
Atunci am înțeles că mama știa mai multe decât reușea să-mi spună.
A doua zi dimineață, am sunat un avocat din Pitești și i-am arătat toate documentele.
Le-a citit cu atenție.
— Doamnă Pavel, antecontractul acesta nu este semnat de proprietară și nici de un reprezentant împuternicit legal. Soțul dumneavoastră nu putea promite în mod valabil vânzarea apartamentului în numele mamei fără mandat.
— Dar a primit 30.000 de lei.
— Asta îl poate obliga să restituie banii persoanei care i i-a dat. Trebuie verificat exact ce a semnat și în ce calitate. Important este să nu permiteți nimănui să obțină semnătura mamei prin inducere în eroare.
Mi-a recomandat să păstrez documentele, să anunț cumpărătorul că mama nu autorizase vânzarea și să cer verificarea situației.
În aceeași zi, am sunat persoana trecută în antecontract.
Era un bărbat din București, pe nume Florin.
— Domnule, apartamentul nu este de vânzare. Mama mea nu a semnat niciun antecontract și nu l-a împuternicit pe Costel să încaseze bani.
Omul a rămas fără cuvinte.
— Dar soțul dumneavoastră mi-a spus că mama este de acord și că procura se pregătește!
— Nu este adevărat.
— Atunci vreau banii înapoi!
— Aveți tot dreptul să-i cereți celui care i-a primit. Dar mama mea nu are nicio legătură cu înțelegerea aceasta.
Florin a spus că va discuta cu un avocat.
Nu m-am bucurat de necazul lui. Și el fusese mințit.
Dar nu aveam de gând să las o femeie bolnavă fără casă ca să acopăr greșelile soțului meu.
Între timp, am continuat recuperarea mamei.
Venea un kinetoterapeut de trei ori pe săptămână, iar un logoped lucra cu ea pentru a-și îmbunătăți vorbirea.
Progresele erau mici, dar importante.
Într-o dimineață, mama a reușit să spună o propoziție întreagă.
— Costel a venit la mine.
M-am așezat imediat lângă ea.
— Când, mamă?
— Înainte… de spital.
Am așteptat să-și găsească vorbele.
— Mi-a cerut… cheia… și actele.
— Și tu ce i-ai spus?
Mama a început să plângă.
— Nu… i le-am dat.
Am strâns-o de mână.
— Ai făcut bine.
A tras aer în piept.
— S-a supărat. A zis… că sunt bătrână… și nu mai înțeleg.
Mi-au curs lacrimile.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus?
— Nu voiam… să vă certați.
Am îmbrățișat-o cu grijă.
— Nu tu ai provocat ce se întâmplă, mamă.
În seara aceea, Costel a venit acasă.
Nu mai avea aerul furios din ziua în care plecase.
— Adriana, trebuie să vorbim.
L-am primit în hol, fără să-l las să intre în camera mamei.
— Te ascult.
— Florin mă amenință că mă dă în judecată. Vrea cei 30.000 de lei înapoi.
— Normal că îi vrea. I-ai luat pentru o vânzare pe care nu aveai dreptul s-o faci.
Costel și-a trecut mâinile prin păr.
— Nu mai am toți banii.
— Cât mai ai?
— Opt mii.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Și restul?
— Am plătit niște datorii.
M-am uitat la el.
— Ai cheltuit 22.000 de lei din banii primiți pentru casa mamei mele?
A coborât capul.
— Am crezut că rezolv până află cineva.
Atunci am înțeles că omul cu care trăisem douăzeci și trei de ani era dispus să riște locuința unei bătrâne bolnave pentru a-și ascunde propriile greșeli.
— Costel, vreau să pleci.
A ridicat privirea.
— Adriana, sunt soțul tău!
— Și mama este mama mea. Nu o voi lăsa să fie păcălită doar ca să-ți salvezi tu reputația.
— Vrei să divorțăm pentru un apartament?
— Nu pentru apartament. Pentru că ai încercat să profiți de o femeie care abia putea vorbi.
Costel a rămas tăcut.
— Dacă vrei să îndrepți ceva, începe prin a-i restitui banii lui Florin și prin a recunoaște ce ai făcut.
A plecat fără să mai spună nimic.
În săptămânile următoare, am început procedura de divorț.
Costel a fost nevoit să-și vândă mașina și câteva echipamente ca să restituie avansul primit. Florin a confirmat ulterior că își recuperase suma integrală.
Am păstrat documentele și am solicitat consultanță juridică privind faptele lui Costel.
Nu am pretins că totul se rezolvă într-o zi. Dar apartamentul mamei nu a fost vândut, iar nimeni nu a mai venit să-i ceară semnături.
Rudele lui Costel au continuat o vreme să mă acuze.
Cumnata mea mi-a spus că distrusesem o căsnicie pentru o bătrână care oricum nu se mai putea îngriji singură.
I-am răspuns:
— Nu mama mi-a distrus căsnicia. Costel a făcut asta când a încercat să-i vândă casa fără acordul ei.
După aceea, n-am mai discutat cu ea.
Fiul nostru, care lucra la Brașov, a venit acasă când a aflat adevărul.
S-a așezat lângă bunica lui și i-a luat mâna.
— Bunico, îmi pare rău că ai trecut prin asta.
Zamfira a zâmbit slab.
— Nu… e vina… ta.
Apoi s-a întors spre mine.
— Adriana… mulțumesc.
Am început să plâng.
Nu pentru că mama îmi mulțumea, ci pentru că reușise să spună atât de clar ce simțea.
Au trecut șase luni.
Mama continuă recuperarea. Poate să stea în șezut mai mult timp, își mișcă mai bine mâna stângă și reușește să spună propoziții scurte.
Nu știm cât de mult își va recăpăta independența. Medicii ne-au explicat că recuperarea după un AVC este diferită de la un om la altul.
Dar nu mai este la fel de speriată.
În fiecare dimineață, când intru în camera ei, mă întâmpină cu un zâmbet.
Uneori îmi spune:
— Bună… dimineața… fata mea.
Și pentru mine acele cuvinte valorează mai mult decât orice.
Într-o duminică, am găsit-o privind pe fereastră.
— La ce te gândești, mamă?
A făcut semn să mă apropii.
— Adriana… tu… ai pierdut… soțul.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă, nu te învinovăți.
A început să plângă.
— Din… cauza mea…
I-am șters lacrimile.
— Nu, mamă. Tu ai avut nevoie de ajutor. Costel a ales să profite de asta. Sunt două lucruri diferite.
M-a privit îndelung.
— Ești… sigură?
Am zâmbit.
— Mai sigură ca niciodată.
Mi-a strâns mâna.
În ziua aceea am înțeles că, deși pierdusem o căsnicie de douăzeci și trei de ani, nu pierdusem familia.
O aveam pe mama, care lupta în fiecare zi să-și recapete puterile.
Îl aveam pe fiul meu, care venea ori de câte ori putea și ne ajuta fără să se plângă.
Și mă aveam pe mine, o femeie care învățase, poate prea târziu, că iubirea nu trebuie să însemne să accepți orice.
Când am ieșit din camera mamei, am trecut pe lângă locul unde Costel pusese valiza în ziua ultimatumului.
Mi-am amintit cuvintele lui:
— Ori ea, ori eu. Până duminică.
Atunci crezusem că trebuie să aleg între două persoane dragi.
Astăzi știu că alegerea fusese alta.
Între a închide ochii în fața unei nedreptăți și a apăra omul care nu se mai putea apăra singur.
Iar eu alesesem să nu-mi las mama singură.