Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întors biletul spre lumină și am citit din nou cuvintele scrise pe spatele fotografiei.
“Vasile știe de ce n-am mai cântat niciodată după seara aceea. Dacă într-o zi nu-mi voi mai aminti, să-l întrebați pe el.”
M-am așezat pe banca de lângă poartă.
— Doamnă Cornelia, mama dumneavoastră a fost una dintre cele mai frumoase voci din Huși. Când eram tineri, cântam împreună la căminul cultural.
Cornelia s-a așezat lângă mine.
— Și ce s-a întâmplat la ultimul spectacol?
Am privit fotografia.
Trecuseră aproape șaizeci de ani, dar îmi aminteam seara aceea de parcă fusese ieri.
— Era în 1965. Eu aveam optsprezece ani, iar Aurica avea douăzeci și trei. Cântam la un spectacol organizat pentru oamenii din oraș. Ea era solista, iar eu o acompaniam la acordeon.
Am făcut o pauză.
— În seara aceea, Aurica trebuia să cânte un cântec pe care îl învățasem împreună. Dar, chiar înainte să urce pe scenă, a primit o veste cumplită.
Cornelia m-a privit speriată.
— Ce veste?
— Soțul ei fusese dus de urgență la spital. Avusese un accident la serviciu.
Cornelia și-a dus mâna la gură.
— Tata…
Am încuviințat.
— Da. Tatăl dumneavoastră. Aurica a vrut să plece imediat, dar oamenii din sală așteptau. I-am spus că mă descurc eu și că trebuie să meargă la el.
— Și?
— A plecat. Dar înainte să iasă, m-a rugat să-i promit ceva.
— Ce anume?
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Să nu mai cânt niciodată cântecul acela fără ea.
Cornelia a rămas tăcută.
— Și ați respectat promisiunea?
Am zâmbit trist.
— Nu. După câțiva ani, când m-am căsătorit cu Ileana, am cântat melodia la nunta noastră. Aurica era acolo. A venit la mine și mi-a spus că se bucură că n-am lăsat cântecul să moară.
Am privit spre prispă.
— De atunci, Ileana mi-l cerea în fiecare seară de vară. Știa că fusese cântecul tinereții noastre.
Cornelia a început să plângă.
— Dar mama de ce n-a mai cântat?
Am oftat.
— Pentru că tatăl dumneavoastră nu și-a mai revenit complet după accident. A avut nevoie de îngrijire multă vreme. Aurica a renunțat la spectacole ca să aibă grijă de el și de dumneavoastră.
Cornelia și-a șters lacrimile.
— Eu nu știam toate astea. Mama nu vorbea niciodată despre tinerețea ei.
— Poate pentru că a avut prea multe griji. Dar vocea ei n-a dispărut niciodată. Eu o țin minte și acum.
Am rămas câteva clipe în liniște.
Apoi Cornelia mi-a prins mâna.
— Domnule Vasile, vă rog să mă iertați. Eu am venit aici obosită, speriată și supărată pe toată lumea. Mama e bolnavă, iar eu nu mai știu cum să o ajut.
Am privit-o.
— Nu trebuie să vă cereți iertare pentru că vă este greu. Dar nici eu nu cântam ca să vă fac rău.
A început să plângă mai tare.
— Știu. Și am fost nedreaptă.
Am întrebat-o cum se simțea Aurica.
— De când nu mai aude acordeonul, e tot mai neliniștită. Se ridică noaptea, caută prin casă și spune că trebuie să ajungă la repetiție. Ieri n-a vrut să mănânce aproape nimic.
Am înțeles atunci că melodia îi trezise amintiri vechi.
— Doamnă Cornelia, boala mamei dumneavoastră nu se vindecă printr-un cântec. Dar dacă muzica o liniștește, poate merită să încercăm.
Cornelia a încuviințat.
— Vă rog. Aș da orice să o văd zâmbind din nou.
M-am ridicat încet.
— Atunci mergeți să o aduceți. Eu scot acordeonul.
Am intrat în casă și am deschis dulapul.
Acordeonul era acolo, învelit în pânza lui veche.
L-am luat cu grijă și m-am așezat pe prispă.
Câteva minute mai târziu, Cornelia a venit cu Aurica de braț.
Bătrâna pășea încet, uitându-se nedumerită în jur.
— Mamă, uite cine e aici, i-a spus Cornelia.
Aurica m-a privit.
Pentru o clipă, nu m-a recunoscut.
Apoi ochii i s-au luminat.
— Vasile? Ai venit la repetiție?
Am zâmbit.
— Am venit, Aurica. Și am adus acordeonul.
Bătrâna a început să râdă.
— Atunci hai, că ne așteaptă lumea!
Am apăsat primele clape.
Melodia a răsunat încet în curte.
Aurica a închis ochii.
Apoi, cu o voce slabă, dar surprinzător de limpede, a început să cânte.
Cornelia și-a dus mâinile la gură.
Nu-și mai auzise mama cântând de zeci de ani.
Eu am continuat să o acompaniez.
Aurica nu-și amintea toate cuvintele. Uneori se oprea, alteori fredona doar melodia.
Dar zâmbea.
La sfârșit, m-a privit și a spus:
— Vasile, ai cântat frumos. Ileana unde e?
Am simțit o durere în piept.
— Ileana nu mai este, Aurica.
Bătrâna a rămas tăcută câteva clipe.
Apoi mi-a pus mâna pe braț.
— Atunci cântăm și pentru ea.
Am început să plâng.
Cornelia s-a așezat lângă mama ei și a îmbrățișat-o.
În seara aceea, Aurica a mâncat câteva linguri de supă după ce s-a întors acasă și a adormit mai liniștită decât în nopțile trecute.
A doua zi, Cornelia a venit din nou la mine.
— Domnule Vasile, mama a întrebat de dumneavoastră de dimineață.
Am zâmbit.
— Și ce i-ați spus?
— Că sunteți vecinul nostru și că o să mai cântați.
Am privit-o cu blândețe.
— Dacă nu vă deranjează.
Cornelia a început să plângă.
— Nu, domnule Vasile. Vă rog să cântați. Mi-aș dori să nu vă fi spus niciodată să tăceți.
Din ziua aceea, am început să cânt din nou pe prispă.
Nu în fiecare seară și nu foarte tare.
Cornelia o aducea uneori pe Aurica să stea lângă gard, pe un scaun.
Bătrâna fredona, bătea ritmul cu degetele și, din când în când, își amintea câte un vers.
Dar boala ei nu dispăruse.
Erau zile când nu mă recunoștea, când nu voia să iasă din casă sau când muzica o obosea.
Cornelia a discutat cu medicul care o îngrijea și a început să folosească melodiile cunoscute ca parte a unei rutine liniștitoare, fără să o forțeze.
A montat și un sistem de închidere sigur la poartă, ca Aurica să nu mai poată ieși singură noaptea și să se rătăcească.
Într-o după-amiază, Cornelia m-a găsit reparând o balama.
— Domnule Vasile, pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— Dumneavoastră nu vă simțiți singur?
M-am oprit din lucru.
— Ba da, doamnă Cornelia. În fiecare zi.
A privit spre scaunul gol de pe prispă.
— De aceea cântați?
Am încuviințat.
— Când trăiești cincizeci și doi de ani lângă un om, liniștea de după el devine uneori prea grea.
Cornelia a început să plângă.
— Eu v-am luat și singurul lucru care vă mai aducea bucurie.
Am clătinat din cap.
— Nu mi l-ați luat. L-am pus în dulap. Dar acum l-am scos din nou.
A zâmbit printre lacrimi.
— Vă mulțumesc că nu mi-ați purtat pică.
Au trecut câteva luni.
Aurica avea în continuare zile bune și zile grele.
Uneori mă striga Vasile, alteori mă întreba cine sunt.
Dar când auzea acordeonul, de multe ori se oprea din agitație și asculta.
Într-o seară de august, Cornelia a venit cu o fotografie nouă.
Eram eu, Aurica și ea, așezați lângă salcia mică din curtea mea.
— Am făcut câte una pentru fiecare, mi-a spus.
Am luat fotografia și am pus-o pe raft, lângă portretul Ilenei.
În seara aceea, am cântat din nou melodia noastră.
Aurica stătea pe scaun, cu un șal pe umeri.
La un moment dat, s-a întors spre mine.
— Vasile, ce bine că n-ai uitat cântecul!
Am zâmbit.
— Cum să-l uit, Aurica? L-am cântat o viață întreagă.
Cornelia ne privea de lângă gard, cu ochii umezi.
Când am terminat, a venit spre mine și mi-a spus încet:
— Domnule Vasile, mama poate că nu-și mai amintește mereu cine suntem. Dar când cântați, parcă se întoarce puțin acasă.
Am privit spre cerul care începea să se înroșească.
— Și eu simt la fel, doamnă Cornelia.
În seara aceea, după ce vecinele mele au intrat în casă, am mai rămas puțin pe prispă.
Am pus acordeonul lângă mine și am privit scaunul gol al Ilenei.
Nu mai era aceeași singurătate.
Nu pentru că uitasem de ea.
Ci pentru că muzica pe care o iubise adusese din nou oameni în curtea noastră.
Iar când Cornelia mi-a strigat de peste gard:
— Noapte bună, nea Vasile! Să nu uitați să cântați și mâine!
Am zâmbit și i-am răspuns:
— Nu uit, doamnă Cornelia. Cât mă mai țin mâinile, acordeonul ăsta n-o să mai stea în dulap.
Și pentru prima dată după șase ani, am simțit că Ileana ar fi fost bucuroasă să mă vadă din nou zâmbind.