Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — O să regret? am repetat, uitându-mă la Marcel. Mă ameninți pentru că îți cer cheile mașinii mele?
Soțul meu și-a dat seama că vorbise prea tare.
— Nicoleta, nu asta am vrut să spun. Dar mă scoți din sărite cu întrebările tale!
Veta s-a apropiat de el.
— Marcel, răspunde-i nevestei tale. Unde îți este permisul?
A încercat să râdă.
— Mamă, ce v-a apucat pe amândouă? L-am uitat acasă!
— Atunci spune-mi când ai condus ultima dată, am intervenit.
Marcel a rămas tăcut.
Mi-am amintit de o seară de acum trei luni, când venise acasă foarte târziu.
Avea fața roșie și mirosea a alcool.
Îmi spusese că fusese la ziua unui coleg și că lăsase mașina la serviciu.
A doua zi, mă rugase să-l duc eu până acolo.
De atunci începuseră toate scuzele.
— Marcel, te-au oprit polițiștii în seara aceea?
A coborât privirea.
— Nicoleta, hai să discutăm acasă.
— Nu. Vreau să-mi răspunzi acum.
Veta și-a dus mâna la piept.
— Mamă, ce-ai făcut?
Marcel a oftat.
— Bine! M-au oprit acum trei luni. Băusem la o petrecere și am făcut prostia să mă urc la volan.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Și?
— Mi-au reținut permisul. Nu mai am dreptul să conduc.
Am rămas fără glas.
— Trei luni m-ai mințit că te dor ochii?
— Ce voiai să-ți spun? Că am făcut o prostie și că acum am probleme?
L-am privit îndelung.
— Da, Marcel. Exact asta trebuia să-mi spui.
Veta s-a sprijinit de gard.
— Și mie de ce mi-ai adus mașina?
Marcel a început să se agite.
— Mamă, am vrut să fie aici, să nu mai pună Nicoleta atâtea întrebări.
— Dar mi-ai spus că ai cumpărat-o pentru mine!
— Am zis și eu așa, ca să te bucuri!
Soacra mea a rămas nemișcată.
Apoi l-a întrebat:
— Și cine avea s-o conducă, Marcel, dacă eu nu am permis?
El a coborât capul.
— Mă gândeam că, pentru drumurile scurte, pe aici, prin Mioveni…
N-a terminat propoziția.
Veta a înțeles înaintea mea.
— Tu voiai să conduci fără permis?
Marcel a ridicat din umeri.
— Mamă, sunt câțiva kilometri până la magazin. Nu se întâmplă nimic!
Soacra mea a izbucnit:
— Cum să nu se întâmple nimic? Dacă lovești pe cineva? Dacă faci un accident?
— Hai, mamă, nu exagera!
— Nu exagerez! Ai băut și ai condus, iar acum vrei să faci o prostie și mai mare!
Pentru prima dată în douăzeci și șase de ani de căsnicie, am văzut-o pe Veta înfruntându-și fiul fără să-i găsească vreo scuză.
S-a întors spre mine.
— Nicoleta, așteaptă aici.
A intrat în casă.
După câteva minute, s-a întors cu un mănunchi de chei.
Le-a pus în palma mea.
— Ia-le, fata mea. Mașina este a ta.
Marcel a făcut un pas spre ea.
— Mamă, ce faci?
Veta l-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— M-ai făcut hoață la bătrânețe, Marcel. M-ai lăsat să mă laud vecinelor cu mașina altei femei!
Am simțit că mi se strânge inima.
— Doamnă Veta, dumneavoastră nu știați.
— Tocmai asta mă doare, Nicoleta. Că propriul meu copil m-a mințit și m-a pus să mă fac de râs.
Marcel a încercat să se apropie.
— Mamă, îți explic eu…
— Nu mai vreau explicații! Ai luat mașina Nicoletei fără să-i ceri voie, ai mințit-o și pe ea, și pe mine, iar acum aflu că nici nu mai ai dreptul să conduci!
S-a întors spre mine.
— Fata mea, ia mașina și du-te acasă. Eu o să vorbesc cu băiatul meu.
M-am uitat la Logan.
Era același pe care tata îl îngrijise doisprezece ani.
Am deschis portiera și m-am așezat la volan.
În torpedou era încă laveta lui veche.
Am luat-o în mână și am început să plâng.
Mi-am amintit cum îmi spunea tata:
— Nicoleta, să ai mereu grijă de lucrurile tale. Nu pentru că sunt scumpe, ci pentru că ai muncit pentru ele.
Am pus laveta la loc.
Marcel a venit lângă portieră.
— Nicoleta, hai să mergem acasă și să discutăm.
Am coborât geamul.
— Tu rămâi aici, Marcel.
A încremenit.
— Cum adică?
— Nu vreau să vii cu mine. Am nevoie de timp să mă gândesc dacă mai pot avea încredere în tine.
— Pentru o mașină?
L-am privit.
— Nu pentru mașină. Pentru că ai condus după ce ai băut, ai ascuns trei luni ce s-a întâmplat și erai pregătit să conduci din nou fără drept.
A coborât privirea.
— Nicoleta, am greșit.
— Știu. Dar nu mai vreau promisiuni.
Am pornit motorul și am plecat.
Pe drumul spre Pitești, am plâns aproape tot timpul.
Nu pentru că îmi recuperasem mașina.
Ci pentru că înțelegeam cât de multe lucruri îmi ascunsese omul cu care trăisem douăzeci și șase de ani.
În seara aceea, Marcel m-a sunat de șapte ori.
Nu i-am răspuns.
A doua zi, i-am trimis un mesaj.
“Marcel, vreau să stăm separați o perioadă. Nu te întorci acasă până nu începi să rezolvi serios problema cu alcoolul și până nu-mi arăți prin fapte că pot avea din nou încredere în tine.”
Mi-a răspuns după câteva minute.
“Nu sunt alcoolic. Am băut o singură dată.”
Am privit mesajul și am simțit o tristețe cumplită.
Pentru că știam că nu fusese o singură dată.
În ultimii ani, Marcel începuse să bea tot mai des.
La aniversări, la întâlniri cu prietenii, uneori și seara acasă.
Când îi spuneam că mă îngrijorează, râdea.
— Nicoleta, sunt bărbat în toată firea. Știu cât pot să beau!
Dar seara în care fusese prins la volan demonstrase că nu știa să se oprească la timp.
După câteva zile, Veta m-a sunat.
— Nicoleta, pot să vin să vorbesc cu tine?
Am invitat-o la mine.
A venit cu o sacoșă de mere și cu ochii roșii.
— Fata mea, îmi pare rău pentru cum m-am purtat la poartă. Am crezut că Marcel mi-a făcut un cadou și te-am acuzat că ești geloasă.
— Nu aveați de unde să știți, doamnă Veta.
A oftat.
— Ba trebuia să-l întreb de unde are banii. El nu și-a cumpărat niciodată o mașină pentru mine. Dar când mi-a spus că a primit o primă, m-am bucurat ca o proastă.
I-am luat mâna.
— Nu sunteți vinovată pentru minciunile lui.
A început să plângă.
— Marcel stă acum la mine. I-am spus că nu mai poate continua așa. Dar nu vrea să recunoască faptul că băutura a devenit o problemă.
Am încuviințat.
— Nici mie nu vrea să-mi recunoască.
Veta a tăcut câteva clipe.
Apoi a spus:
— Nicoleta, să nu te întorci la el doar pentru că este soțul tău. Eu sunt mama lui și îl iubesc, dar nu vreau să te văd trăind cu frică.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu mă așteptasem niciodată să aud asemenea cuvinte de la soacra mea.
În săptămânile următoare, Marcel a început să înțeleagă că nu mă voi răzgândi doar pentru că îmi trimite flori și mesaje.
L-am rugat să discute cu un specialist despre consumul de alcool.
La început a refuzat.
Apoi, după o discuție lungă cu mama lui, a acceptat să meargă la o evaluare medicală.
A început un program de consiliere și tratament adaptat situației lui.
Nu a fost ușor.
Au existat zile în care spunea că nu are nevoie de ajutor și zile în care recunoștea că pierduse controlul.
Eu nu am încercat să-l salvez în locul lui.
I-am spus clar:
— Marcel, tratamentul îl faci pentru tine. Nu ca să mă convingi să mă întorc.
A încuviințat.
— Înțeleg.
Între timp, și-a continuat demersurile legale legate de fapta pentru care îi fusese reținut permisul.
Nu i-am împrumutat mașina și nu am acceptat să conducă până când nu ar fi avut din nou dreptul legal.
Au trecut șase luni.
Marcel locuiește în continuare la Veta.
Merge la ședințele recomandate de specialist și încearcă să-și schimbe obiceiurile.
Nu știu dacă vom mai putea locui împreună.
Nu am depus încă actele de divorț, dar nici nu m-am întors la viața de dinainte.
Pentru mine, încrederea nu se repară cu o promisiune.
Se repară în timp, prin fapte.
Într-o duminică, am mers la Mioveni să o vizitez pe Veta.
Când am intrat în curte, m-a întâmpinat cu un zâmbet.
— Nicoleta, ai venit cu Loganul?
— Da, doamnă Veta.
A privit mașina.
— Să știi că ai avut dreptate să-l iei înapoi. Tatăl tău ți l-a lăsat ție.
Am zâmbit.
— Știu.
Ne-am așezat pe banca din curte.
Veta mi-a povestit despre grădină, despre vecine și despre cum se simțea Marcel.
La un moment dat, m-a privit serios.
— Fata mea, dacă într-o zi te vei hotărî să-l primești înapoi, să fie pentru că vezi că s-a schimbat. Nu pentru că eu sunt mama lui și te rog.
I-am strâns mâna.
— Vă mulțumesc.
A zâmbit trist.
— Știi ce am învățat eu la șaptezeci și șapte de ani?
— Ce anume?
— Că uneori trebuie să-i spui propriului copil că a greșit, chiar dacă îl iubești mai mult decât orice.
Am îmbrățișat-o.
Când am plecat, m-am urcat în Logan și am pornit spre Pitești.
Pe drum, am trecut pe lângă un service auto.
Mi-am amintit de tata, cu mâinile murdare de ulei, aplecat peste motor.
De felul în care îmi explica să verific presiunea în roți și să nu plec niciodată la drum cu o problemă nerezolvată.
Am zâmbit printre lacrimi.
Loganul avea acum doisprezece ani, dar mergea la fel de bine ca în ziua în care tata mi-l lăsase.
Nu era doar o mașină.
Era ultimul lucru pe care îl primisem de la omul care mă învățase să nu depind de nimeni pentru a ajunge acolo unde îmi doream.
Și în timp ce conduceam spre casă, am înțeles că nu-mi recuperasem doar mașina.
Îmi recuperasem dreptul de a hotărî singură ce accept și ce nu accept în viața mea.
Iar dacă Marcel voia să mai facă parte din ea, trebuia mai întâi să învețe să fie un om în care pot avea din nou încredere.