Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce s-a întâmplat vara trecută, Simona? am întrebat, simțind că mi se strânge inima.
La celălalt capăt al telefonului, fosta mea noră a oftat.
— Mamă Aurelia, vă amintiți când ați stat aproape zece săptămâni cu nepoții și, la sfârșitul verii, abia mai puteați merge?
— Cum să nu-mi amintesc? Mă durea șoldul atât de tare, încât mă sprijineam de mobilă ca să ajung până la baie.
— Eu le-am spus atunci Cristinei și lui Bogdan că nu mai puteți avea grijă de copii în felul acesta.
Am rămas tăcută.
— Și ce au răspuns?
— Cristina mi-a spus că exagerez. Că dumneavoastră oricum stați acasă și că vă face bine să aveți ocupație.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Și Bogdan?
Simona a ezitat.
— Bogdan mi-a spus să nu mă bag. Că dumneavoastră nu vă plângeți niciodată și că, dacă v-ar fi prea greu, ați spune singură.
Am închis ochii.
Nu mă plânsesem pentru că nu voiam să-mi supăr copiii.
Dar ei luaseră tăcerea mea drept dovadă că pot face orice.
— Mamă Aurelia, a continuat Simona, după aceea m-am certat cu Bogdan. Nu doar din cauza asta. Aveam și alte probleme. Dar atunci am înțeles că el crede că o femeie trebuie să aibă grijă de toată lumea, chiar dacă nu mai poate.
Am rămas câteva clipe în liniște.
— Simona, îmi pare rău că ai trecut prin asta.
— Nu pentru mine vă sun. Vă sun pentru că pe 12 iunie trebuie să mergeți la spital. Și nu vreau să fiți singură.
Am început să plâng.
— Fata mea, tu nu mai ești obligată să faci nimic pentru familia asta.
— Știu. Tocmai de aceea vreau să vin. Pentru că vă iubesc, nu pentru că trebuie.
În seara aceea, am vorbit aproape o oră.
Simona mi-a spus că își poate lua concediu și că va veni cu o zi înainte de operație.
Am acceptat.
Nu pentru că voiam să le dau o lecție copiilor mei.
Ci pentru că aveam nevoie de ajutor și, pentru prima dată, cineva mi-l oferea fără să-mi ceară nimic în schimb.
Pe 11 iunie, Simona a venit la mine cu o valiză mică.
Avea în mână o sacoșă cu alimente și o listă cu lucrurile necesare pentru spital.
— Mamă Aurelia, am verificat recomandările medicului. Mâine mergem împreună.
Am îmbrățișat-o.
— Îți mulțumesc, fata mea.
A doua zi, m-a dus la spital.
Operația de protezare a șoldului a decurs fără complicații importante.
Când m-am trezit după intervenție, Simona era acolo, în timpul programului de vizită.
— Mamă Aurelia, cum vă simțiți?
Am zâmbit slab.
— Parcă am trecut printr-un război.
A început să râdă.
— Important este că ați trecut cu bine.
În zilele următoare, am început mobilizarea și exercițiile recomandate de echipa medicală.
Nu era ușor.
Mă durea, oboseam repede și aveam nevoie de ajutor pentru lucruri pe care înainte le făceam singură.
Dar Simona era lângă mine.
Mă ajuta să respect recomandările, îmi pregătea mâncare și mă însoțea la controale când era nevoie.
Copiii mei nu știau că mă operasem.
Le spusesem data de mai multe ori, dar niciunul nu mă sunase să întrebe dacă intervenția mai rămăsese programată.
În a cincea zi după operație, vecina mea, tanti Maria, s-a întâlnit cu Cristina la magazin.
— Cristina, ce bine că ai venit! Cum se mai simte mama ta după operație?
Fiica mea a rămas nemișcată.
— Ce operație?
Vecina a privit-o surprinsă.
— Cum, nu știi? Aurelia s-a operat la șold pe 12 iunie. Simona a dus-o la spital și acum are grijă de ea.
Cristina m-a sunat imediat.
— Mamă, te-ai operat?!
Eram întinsă în pat, cu o pernă așezată conform recomandărilor primite la externare.
— Da, Cristina. Pe 12 iunie, cum v-am spus de Paște.
— Și de ce nu ne-ai anunțat?
Am tras aer în piept.
— V-am anunțat. De mai multe ori.
— Dar trebuia să ne suni înainte!
— Cristina, ți-am scris pe grup. Ai citit mesajul și mi-ai spus să amân operația.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Mamă, nu am crezut că vorbești serios.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Credeai că îmi programez o operație doar ca să nu stau cu nepoții?
A început să plângă.
— Nu, mamă…
— Atunci de ce nu m-ai întrebat măcar dacă sunt bine?
N-a răspuns.
În aceeași seară, au venit și Bogdan cu Laurențiu.
I-am primit în sufragerie.
Simona era în bucătărie, pregătindu-mi cina.
Când au văzut-o, Bogdan a încremenit.
— Simona? Tu ce cauți aici?
Ea a ieșit din bucătărie.
— Am venit să o ajut pe mama Aurelia.
Cristina a intervenit:
— Dar puteam să venim noi!
Am privit-o.
— Când, Cristina? În iunie, când trebuia să-ți țin copiii? Sau în iulie, când Bogdan avea concediul plătit?
Fiica mea a început să plângă.
— Mamă, nu ne-am dat seama că e atât de grav.
— V-am spus că am nevoie de operație. Ce altceva trebuia să fac ca să mă luați în serios?
Laurențiu a coborât capul.
— Ai dreptate, mamă.
Bogdan s-a uitat spre Simona.
— Și tu de ce nu ne-ai sunat?
Fosta mea noră a răspuns calm:
— Pentru că mama voastră v-a spus deja. Nu era treaba mea să vă conving să o ascultați.
Bogdan a rămas tăcut.
Atunci am simțit că trebuie să spun ceva ce ținusem în mine de ani întregi.
— Copiii mei, vă iubesc. Și îmi iubesc nepoții. Dar eu nu sunt angajata voastră fără salariu.
Cristina a început să plângă mai tare.
— Mamă, nu am vrut să te facem să te simți așa.
— Poate că nu ați vrut. Dar așa m-am simțit.
Am arătat spre cadrul de mers de lângă fotoliu.
— Am șaizeci și șase de ani. Am muncit o viață întreagă, v-am crescut și v-am ajutat cât am putut. Acum am nevoie să am grijă și de mine.
Laurențiu s-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Mamă, spune-ne ce putem face.
L-am privit.
— În primul rând, să nu mai hotărâți niciodată în locul meu.
A încuviințat.
— Promit.
— Și în al doilea rând, să înțelegeți că atunci când spun că nu pot, nu înseamnă că nu vă iubesc.
Cristina s-a așezat lângă mine.
— Îmi pare rău, mamă. Am fost egoistă.
Am început să plâng.
— M-a durut mult ce mi-ai scris pe grup.
— Știu. Și îmi este rușine.
În seara aceea, copiii mei au rămas aproape două ore.
Am discutat despre recuperare, despre ce aveam nevoie și despre cum puteau să mă ajute.
Nu le-am cerut să renunțe la concedii.
Le-am cerut doar să nu mă mai trateze ca pe o soluție automată pentru problemele lor.
În săptămânile următoare, Cristina a început să-mi aducă cumpărăturile.
Laurențiu mă ducea la unele controale, când programul îi permitea.
Bogdan a plătit câteva ședințe de recuperare, după ce am discutat cu medicul despre ce era potrivit pentru mine.
Dar Simona a rămas omul care m-a ajutat cel mai mult în primele săptămâni.
Nu pentru că ceilalți nu puteau face nimic.
Ci pentru că ea fusese acolo când aveam cea mai mare nevoie.
Recuperarea a durat luni.
Au fost zile în care mă simțeam bine și zile în care aveam dureri și mă temeam că nu voi mai merge normal.
Dar am respectat recomandările medicale și, treptat, am început să mă deplasez mai sigur.
Într-o dimineață, am reușit să ies singură până în grădină, folosind sprijinul recomandat.
Simona m-a privit din prag.
— Mamă Aurelia, uite cât ați progresat!
Am început să râd.
— Mai am mult de lucru, fata mea.
— Dar acum mergeți pentru dumneavoastră, nu după cinci nepoți.
Am râs amândouă.
La sfârșitul verii, copiii mei au venit cu nepoții să mă vadă.
Nu i-am ținut singură.
Părinții au stat cu ei, au pregătit mâncarea și au strâns după masă.
Pentru prima dată după mulți ani, am putut să mă bucur de nepoți fără să fiu responsabilă de fiecare lucru.
În toamnă, Simona m-a întrebat dacă mi-aș dori să plec undeva când voi fi suficient de recuperată.
— Unde să plec, fata mea?
— La Băile Herculane. Mi-ați spus odată că ați vrut mereu să vedeți locurile acelea.
Am zâmbit.
— Am vrut, dar mereu apărea câte ceva.
— Atunci poate anul viitor mergem împreună.
Am început să plâng.
— Simona, tu ai făcut deja atât de multe pentru mine…
Mi-a prins mâna.
— Mamă Aurelia, nu trebuie să-mi dați nimic în schimb. Mi-ar face plăcere să mergem.
În primăvara următoare, după ce medicul mi-a confirmat că pot călători în condiții potrivite pentru recuperarea mea, am rezervat câteva zile la Băile Herculane.
Am plătit eu cazarea și transportul.
Din pensia mea și din economiile pe care reușisem să le pun deoparte.
Nu am cerut voie nimănui.
Când le-am spus copiilor, Cristina a zâmbit.
— Mamă, ce bine! Să te distrezi!
Bogdan a întrebat:
— Mergi cu Simona?
— Da.
A rămas câteva clipe tăcut.
Apoi a spus:
— Mă bucur că a fost lângă tine. Știu că eu n-am fost când trebuia.
Am încuviințat.
— Important este să nu mai uiți asta.
În vara aceea, nepoții au venit din nou la mine.
Dar de data aceasta am făcut eu programul.
Fiecare copil al meu putea veni cu familia lui câte o săptămână, dacă stabilisem împreună perioada.
Părinții rămâneau cu cei mici și se ocupau de ei.
Eu mă bucuram de poveștile lor, le citeam seara și îi îmbrățișam cât voiam.
Dar nu mai eram bona gratuită a nimănui.
Într-o duminică, Cristina m-a întrebat:
— Mamă, nu te deranjează dacă venim și weekendul viitor?
Am zâmbit.
— Nu, fata mea. Dar întreabă-mă înainte să faci programul.
A început să râdă.
— Am înțeles, mamă.
Câteva zile mai târziu, eu și Simona am plecat la Băile Herculane.
În prima dimineață, am stat pe o bancă, privind munții și ascultând apa Cernei.
Simona mi-a întins o cană cu ceai.
— La ce vă gândiți, mamă Aurelia?
Am zâmbit.
— Că am șaizeci și șapte de ani și e prima dată după multă vreme când nu trebuie să am grijă de nimeni.
Simona a râs.
— Atunci să vă bucurați de asta.
Am privit spre munți.
Îmi iubeam copiii la fel de mult ca înainte.
Dar învățasem că dragostea unei mame nu trebuie să însemne să renunțe mereu la propria sănătate, la propriul timp și la propriile dorințe.
Iar femeia care mă învățase asta nu era nici fiica mea, nici unul dintre fiii mei.
Era fosta mea noră, Simona, care nu mai avea nicio obligație față de mine, dar alesese să-mi fie alături când aveam cea mai mare nevoie.