Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Uitați, doamnă Didina. Primul transfer este din ianuarie, acum patru ani. Opt sute de lei, trimiși din contul meu direct în contul dumneavoastră.
Am întors telefonul spre soacra mea.
Didina și-a pus ochelarii și s-a apropiat.
— Nu înțeleg. Valentin mi-a spus că el îmi trimite banii!
— Știu. Dar uitați-vă la numele titularului contului. Corina Dumitrescu. Eu sunt aceea.
Valentin a încercat să-mi ia telefonul din mână.
— Corina, ajunge! Nu trebuie să ne spălăm rufele în public!
M-am retras un pas.
— Acum zece minute, mama ta m-a făcut săracă în fața tuturor, iar tu ai zâmbit. Atunci nu te-a deranjat publicul?
Câteva rude se apropiaseră de noi.
Didina a privit din nou ecranul.
— Dar Valentin mi-a spus că are grijă de mine din câștigurile lui. În fiecare lună mă suna și mă întreba dacă au intrat banii.
Am simțit un nod în gât.
— Pentru că eu îi trimiteam. De patru ani, doamnă Didina. Patruzeci și opt de luni. În total, 38.400 de lei.
Soacra mea s-a sprijinit de tejghea.
— Valentin, este adevărat?
Soțul meu și-a desfăcut nervos nasturele de la sacou.
— Mamă, ce contează din ce cont veneau? Suntem căsătoriți!
— Contează, am răspuns. Pentru că tu te-ai lăudat că îți întreții mama, în timp ce eu plăteam totul.
Didina a început să tremure.
— Și Revelionul? Cine l-a plătit?
Am deschis confirmarea rezervării.
— Eu. Trei mii de lei avans, din contul meu. Iar acum mai avem de achitat 3.720 de lei.
O mătușă a întrebat:
— Valentin, dar tu nu spuneai că ai câștigat foarte bine anul acesta?
El a ridicat vocea.
— Sunt consultant! Am proiecte în lucru!
M-am întors spre el.
— Valentin, de doi ani îmi spui că urmează să semnezi contracte. Dar nu ai încasat niciun venit regulat și nu ai contribuit la cheltuielile casei.
— Corina, nu începe iar!
— Nu încep nimic. Doar spun adevărul pe care l-ai ascuns.
Chelnerul aștepta discret lângă noi.
M-am întors spre el.
— Vă rog să-mi spuneți dacă putem achita separat suma rămasă.
— Sigur, doamnă. Putem împărți plata în mai multe tranzacții.
Didina a deschis poșeta.
— Cât mai este de plată?
— Trei mii șapte sute douăzeci de lei, i-am răspuns.
A scos cardul și l-a întins chelnerului.
Valentin a prins-o de mână.
— Mamă, nu plăti! Corina face teatru!
Didina s-a smuls.
— Lasă-mă, Valentin!
Pentru prima dată în optsprezece ani, am auzit-o ridicând vocea la fiul ei.
— M-ai mințit patru ani că mă ajuți din banii tăi! Și eu am stat aici și am umilit-o pe femeia care îmi trimitea bani în fiecare lună!
A apropiat cardul de terminal.
Plata a fost acceptată.
— Sunt economiile mele din pensie, a spus încet. Nu mă lasă fără bani de mâncare, dar nici nu-mi este ușor să dau suma asta.
Am simțit un amestec de milă și oboseală.
— Doamnă Didina, nu v-am cerut să plătiți dumneavoastră.
M-a privit surprinsă.
— Atunci de ce ai cerut nota?
— Pentru că voiam ca Valentin să-și asume măcar o dată ceea ce le spune tuturor că face. Nu să mă lase pe mine să plătesc și apoi să primească aplauzele.
Didina a coborât privirea.
— Am înțeles prea târziu.
Valentin a plecat din restaurant înainte să se termine petrecerea.
Eu am rămas până când rudele și-au luat rămas-bun.
Nu mai aveam chef de muzică sau de artificii.
Dar nici nu-mi mai era rușine.
A doua zi, pe la prânz, Didina a venit la noi acasă.
Nu purta bijuteriile cu care se lăudase la Revelion.
Avea în mână o sacoșă mică și ochii roșii.
— Corina, putem să vorbim?
Am poftit-o în sufragerie.
Valentin stătea pe canapea, cu telefonul în mână.
Când și-a văzut mama, a încercat să zâmbească.
— Mamă, sper că ți-a trecut supărarea.
Didina l-a privit rece.
— Nu, Valentin. Nu mi-a trecut.
Apoi s-a întors spre mine.
— Corina, vreau să-mi cer iertare. Te-am judecat după ce mi-a povestit băiatul meu. Am spus lucruri urâte despre tine și m-am lăudat cu bani pe care nu el îi câștiga.
Am rămas tăcută.
— Dar nu vreau să-mi cer iertare doar aici, a continuat. Ieri te-am umilit în fața familiei. Tot în fața familiei trebuie să recunosc ce am făcut.
A scos telefonul și a scris pe grupul rudelor.
“Vreau să vă spun că am greșit față de Corina. Ea a plătit Revelionul și tot ea îmi trimite de patru ani câte 800 de lei lunar. Eu am crezut că banii vin de la Valentin și am vorbit urât despre nora mea. Îmi cer iertare în fața tuturor.”
A apăsat trimitere.
În câteva minute au început să apară răspunsurile.
O mătușă a scris că îi pare rău că a aplaudat.
Un văr a întrebat de ce Valentin nu spusese adevărul.
Soțul meu s-a ridicat furios.
— Mamă, chiar trebuia să mă faci de râs pe grup?
Didina l-a privit.
— Eu am făcut-o de râs pe Corina în restaurant. Tu ai lăsat să se întâmple. Acum fiecare răspunde pentru ce a făcut.
Valentin a ieșit trântind ușa.
Am rămas singură cu soacra mea.
— Doamnă Didina, nu v-am trimis banii ca să vă simțiți datoare. Știu că pensia dumneavoastră nu este mare.
A început să plângă.
— Și eu te-am făcut săracă…
I-am întins un șervețel.
— M-a durut mai ales că Valentin n-a spus nimic. Nu mă așteptam să mă apere de orice observație, dar măcar să nu se bucure când sunt umilită.
Didina mi-a prins mâna.
— Ai dreptate, fata mea.
În seara aceea, când Valentin s-a întors, l-am așteptat în sufragerie.
Aveam pe masă o foaie cu toate cheltuielile noastre lunare.
Rata apartamentului, 2.300 de lei.
Întreținerea, facturile, mâncarea și celelalte cheltuieli.
Plus cei 800 de lei pentru mama lui.
— Valentin, trebuie să discutăm serios.
A oftat.
— Iar despre bani?
— Da. Pentru că de doi ani eu plătesc aproape totul, iar tu te porți de parcă îmi faci o favoare că locuiești aici.
S-a așezat.
— Ți-am spus că am proiecte în lucru!
— Atunci arată-mi contractele.
A tăcut.
— Nu ai niciunul, nu-i așa?
A coborât privirea.
— Am avut câteva discuții, dar nu s-au concretizat.
Am tras aer în piept.
— Valentin, nu te condamn pentru că ai rămas fără serviciu. Se poate întâmpla oricui. Dar te condamn pentru că m-ai mințit, ai refuzat să cauți serios un loc de muncă și ai acceptat ca mama ta să mă umilească.
A început să se agite.
— Și ce vrei să fac?
— Vreau să-ți cauți un serviciu adevărat. Ai o lună să faci pași concreți și să începi să contribui la cheltuielile casei. Dacă alegi să nu faci nimic, nu mai putem locui împreună ca până acum.
A râs nervos.
— Mă ameninți că mă dai afară?
— Îți spun că eu nu mai accept situația asta. Dacă nu vrei să schimbăm lucrurile, va trebui să ne separăm și să stabilim legal ce facem cu locuința noastră.
Valentin m-a privit îndelung.
— După optsprezece ani de căsnicie, mă pui să aleg între tine și un serviciu?
— Nu. Te pun să alegi între a fi partenerul meu și a continua să trăiești pe munca mea, fără respect pentru mine.
A plecat în dormitor fără să mai răspundă.
În următoarele săptămâni, a trimis câteva cereri de angajare.
Dar de fiecare dată când primea o ofertă, găsea un motiv să o refuze.
Ba salariul era prea mic.
Ba programul nu-i convenea.
Ba postul era sub pregătirea lui.
Într-o seară, mi-a spus:
— Corina, eu nu pot să lucrez pe 4.000 de lei. Am o anumită experiență.
L-am privit.
— Și eu am experiență, Valentin. Dar asta nu m-a împiedicat să muncesc în fiecare zi.
A tăcut.
Când a trecut luna, nu avea niciun serviciu.
M-am așezat lângă el.
— Valentin, eu nu mai pot continua așa.
A oftat.
— Atunci mă mut la mama.
— Este alegerea ta.
A doua zi și-a strâns lucrurile și a plecat.
Nu am schimbat încuietorile și nu am pretins că apartamentul este doar al meu. Era o locuință cumpărată împreună, iar drepturile fiecăruia trebuiau respectate.
Dar am stabilit că, pentru o vreme, vom locui separat și vom discuta cu un avocat despre situația bunurilor și a cheltuielilor comune.
Didina m-a sunat după ce Valentin a ajuns la ea.
— Corina, să știi că nu-l las să stea aici fără să contribuie. I-am spus deja că trebuie să-și găsească de lucru.
Am zâmbit trist.
— Mă bucur că înțelegeți.
— Am înțeles cam târziu, fata mea.
Au trecut două luni.
Valentin locuiește în continuare la mama lui.
Știu că a început să lucreze temporar la o firmă de distribuție, dar între noi lucrurile nu s-au reparat.
Nu știu dacă vom mai putea avea o căsnicie.
Știu doar că nu mă voi întoarce la viața în care eu plăteam totul, iar el primea laudele.
În fiecare lună îi trimit în continuare Didinei 800 de lei.
Dar acum transferul pleacă direct din contul meu, cu numele meu trecut clar, iar ea știe de unde vin banii.
Într-o zi, m-a sunat.
— Corina, au intrat banii. Îți mulțumesc.
— Cu drag, doamnă Didina.
A făcut o pauză.
— Să știi că nu trebuie să-mi mai trimiți dacă îți este greu.
Am zâmbit.
— Vă trimit pentru că vreau, nu pentru că sunt obligată.
A început să plângă.
— Și eu te-am făcut să te simți de parcă nu valorezi nimic.
— M-ați rănit, dar mă bucur că ați înțeles.
În seara aceea, am rămas singură în apartamentul meu.
Am făcut un ceai, m-am așezat pe canapea și am privit luminile Brașovului de la fereastră.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai așteptam să aud cheia lui Valentin în ușă și încă o promisiune despre proiectul care urma să ne îmbogățească.
Aveam liniște.
Și mi-am amintit de cuvintele Didinei, rostite la Revelion:
— Să-i mulțumim fiului meu că a scos-o pe asta din sărăcie!
Am zâmbit amar.
Nu fusesem niciodată o femeie bogată.
Dar aveam ceva ce nu-mi putea lua nimeni: munca mea, demnitatea mea și puterea de a-mi purta singură de grijă.
Iar dacă într-o zi Valentin va înțelege ce a pierdut, va trebui să-mi arate prin fapte, nu prin promisiuni.
Pentru că eu nu mai aveam de gând să plătesc, din banii și din liniștea mea, pentru ca altcineva să pară un bărbat de succes.