Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Suntem încă căsătoriți. Divorțul îl depun eu, luni.
Am spus-o fără să ridic vocea, privind direct spre profesorul Mureșan.
Bianca a făcut un pas înapoi.
— Cum adică sunteți căsătoriți? Sorin, tu mi-ai spus că ai divorțat acum trei ani!
Soțul meu și-a trecut mâna peste frunte.
— Bianca, lasă-mă să-ți explic. Lucrurile între mine și Rodica s-au terminat de mult.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Pentru tine, poate. Dar aseară ai dormit în patul nostru, Sorin. Iar azi-dimineață ți-am călcat cămașa pe care o porți.
Bianca și-a dus mâna la gură.
Profesorul Mureșan l-a privit pe Sorin cu o răceală pe care n-am s-o uit niciodată.
— Este adevărat?
Sorin a coborât privirea.
— Da, domnule profesor. Dar căsnicia noastră nu mai mergea.
— Atunci trebuia să divorțezi înainte să-i ceri fiicei mele să se mărite cu tine!
Bianca a început să plângă.
— Sorin, mi-ai spus că fosta ta soție te-a părăsit când ai intrat la Medicină. Mi-ai spus că ai terminat facultatea singur, fără ajutorul nimănui!
Am râs amar.
— Singur? Șapte ani am spălat scări de bloc și am lucrat noaptea la brutărie. Am făcut împrumuturi ca să plătesc chiria, materialele lui de studiu și toate cheltuielile casei.
Sorin a izbucnit:
— Rodica, nu te mai umili singură! Nu te-a obligat nimeni să faci toate astea!
M-am uitat la el.
— Ai dreptate. Nu m-a obligat nimeni. Le-am făcut pentru că te iubeam și pentru că am crezut în tine.
Profesorul Mureșan s-a apropiat.
— Doamnă Rodica, soția mea mi-a povestit despre dumneavoastră. În dimineața aceea, când a căzut pe scări, ați stat lângă ea până a venit ambulanța. Ați sunat la 112 și ați avut grijă să nu fie lăsată singură.
Am încuviințat.
— Oricine ar fi făcut la fel.
— Nu oricine, doamnă. Mulți oameni au trecut pe lângă ea fără să se oprească.
Apoi s-a întors spre fiica lui.
— Bianca, vreau să înțelegi ceva. Femeia aceasta a muncit cinstit și a ajutat-o pe mama ta într-un moment greu. Nu merita să fie umilită.
Bianca s-a apropiat de mine.
Avea ochii roșii.
— Doamnă Rodica, vă rog să mă iertați pentru cei 50 de lei. Nu am știut cine sunteți. Sorin mi-a spus că îl ajutați cu curățenia când locuia singur.
Am privit-o.
— Nu dumneata m-ai mințit, Bianca. Dar sper ca de acum înainte să nu mai judeci un om după meseria pe care o face.
A încuviințat.
Apoi și-a scos inelul de logodnă.
Sorin a încremenit.
— Bianca, ce faci?
— Îți dau înapoi inelul.
— Nu poți să arunci totul pentru o neînțelegere!
Bianca a început să plângă și mai tare.
— O neînțelegere? Mi-ai spus că ești divorțat! Mi-ai prezentat-o pe soția ta drept femeia de serviciu!
I-a pus inelul în palmă.
— Nu mă mai căuta.
Sorin s-a întors disperat spre profesor.
— Domnule Mureșan, vă rog, vorbiți cu ea! Eu și Bianca ne iubim!
Profesorul l-a privit îndelung.
— Sorin, eu nu hotărăsc în locul fiicei mele. Dar nici nu voi interveni ca să-ți construiesc cariera.
— Ce vreți să spuneți?
— Că rezidențiatul îl vei obține prin concurs, pe merit. Nu prin relația cu familia mea. Iar dacă vei ajunge să lucrezi vreodată în secția pe care o conduc, vei fi evaluat după aceleași reguli ca toți ceilalți.
Sorin a rămas fără cuvinte.
Profesorul a continuat:
— Diploma de medic nu te face automat un om cinstit. Asta trebuie să demonstrezi singur.
Am simțit că nu mai pot sta acolo.
Am lăsat buchetul de flori pe o bancă și am pornit spre ieșire.
Sorin a venit după mine.
— Rodica, așteaptă!
M-am oprit.
— Ce mai vrei?
— Hai acasă și discutăm. Nu trebuie să distrugem doisprezece ani de căsnicie pentru ce s-a întâmplat astăzi.
L-am privit fără să-mi vină să cred.
— Eu distrug căsnicia? Tu te-ai logodit cu altă femeie în timp ce eu îți spălam hainele!
A coborât capul.
— Am greșit.
— Nu, Sorin. O greșeală era să uiți aniversarea noastră. Tu ai mințit două femei și ai făcut din munca mea o rușine.
Am plecat fără să mă mai întorc.
În seara aceea, am ajuns acasă și am deschis dulapul în care țineam actele.
Am scos dosarul cu împrumuturile de la Casa de Ajutor Reciproc.
Erau acolo contractele, chitanțele și extrasele de cont păstrate în toți cei șapte ani.
Îmi aminteam fiecare rată.
Fiecare lună în care rămăsesem fără bani înainte de salariu.
Fiecare noapte în care lucrasem la brutărie, apoi plecasem direct să spăl scările blocurilor.
Am început să plâng.
Nu pentru că pierdusem un bărbat.
Ci pentru că îmi dădusem seama cât de puțin mă prețuise omul pentru care făcusem atâtea sacrificii.
Luni dimineață, am mers la un avocat.
I-am povestit totul și i-am arătat documentele.
— Rodica, mi-a spus, trebuie să analizăm ce datorii au fost contractate în timpul căsătoriei, cum au fost folosiți banii și ce drepturi aveți fiecare la partaj.
— Pot recupera ce am cheltuit pentru studiile lui?
— Nu automat. Cheltuielile făcute în timpul căsătoriei nu se restituie pur și simplu pentru că relația se termină. Dar putem verifica împrumuturile, bunurile comune și contribuțiile fiecăruia. Documentele acestea sunt importante.
Am încuviințat.
Nu voiam să inventez o datorie pe care Sorin nu o avea.
Voiam doar să nu rămân singura care plătea pentru toate împrumuturile făcute în folosul nostru.
Am depus cererea de divorț.
Când Sorin a primit actele, m-a sunat furios.
— Rodica, chiar vrei să mă faci de râs?
— Nu eu te-am făcut de râs, Sorin. Tu ai făcut asta singur.
— Și ce vrei acum? Bani?
— Vreau să împărțim corect ce avem și ce datorăm. Atât.
A închis telefonul.
Au urmat luni grele.
Sorin a încercat să susțină că toate împrumuturile fuseseră făcute din inițiativa mea.
Dar aveam documente privind plățile pentru chirie, cheltuielile gospodăriei și materialele necesare studiilor lui.
În cadrul partajului, după verificarea actelor și a obligațiilor rămase, am ajuns la o înțelegere prin care Sorin și-a asumat o parte importantă din datoriile comune și mi-a achitat o sumă compensatorie pentru contribuțiile stabilite între noi.
Nu am recuperat fiecare leu muncit în șapte ani.
Nimeni nu-mi putea plăti nopțile pierdute sau oboseala.
Dar nu am mai rămas singură cu povara financiară.
Între timp, Sorin a participat la concursul de rezidențiat.
Nu știu ce a simțit când a înțeles că profesorul Mureșan nu avea de gând să-i ofere niciun avantaj.
Știu doar că a trebuit să-și construiască viitorul profesional fără promisiunile făcute prin intermediul Biancăi.
Eu am continuat să lucrez.
Dar într-o dimineață, când spălam scările unui bloc din Mănăștur, m-am oprit lângă fereastra de la etajul doi.
M-am gândit la toate lucrurile pe care le amânasem pentru Sorin.
La cursurile pe care aș fi vrut să le fac.
La meseria pe care mi-o dorisem când eram mai tânără.
Și mi-am amintit de noaptea în care o găsisem pe doamna Mureșan căzută pe scări.
Nu știusem atunci ce să fac în afară de a suna la 112 și a rămâne lângă ea.
Dar îmi dorisem să pot ajuta mai mult.
În ziua aceea, am intrat pe internet și am căutat informații despre școlile sanitare postliceale din Cluj-Napoca.
Am verificat condițiile de admitere și programul cursurilor.
La 41 de ani, am depus dosarul pentru calificarea de asistent medical generalist.
Când i-am spus unei colege de la brutărie, a rămas surprinsă.
— Rodica, acum te apuci de școală?
Am zâmbit.
— Da. Acum.
— Și nu ți-e greu?
— Ba da. Dar mi-a fost greu și să muncesc șapte ani pentru visul altcuiva.
Am început cursurile în toamnă.
Nu am renunțat imediat la muncă. Mi-am redus orele la brutărie și am păstrat câteva scări de bloc, cât să-mi pot plăti cheltuielile.
În prima zi de școală, m-am așezat într-o bancă lângă două fete mult mai tinere.
Una dintre ele m-a întrebat:
— Dumneavoastră sunteți profesoara?
Am început să râd.
— Nu, sunt colegă cu voi.
Fata a zâmbit.
— Ce frumos! Mama mea are aproape vârsta dumneavoastră și spune mereu că e prea târziu să mai învețe ceva nou.
Am privit caietul din fața mea.
— Spune-i că nu e prea târziu.
Într-o după-amiază, profesorul Mureșan m-a sunat.
— Doamnă Rodica, soția mea ar vrea să vă vadă. Am auzit că v-ați înscris la școala sanitară.
Am acceptat invitația.
Când am ajuns, doamna Mureșan m-a îmbrățișat.
— Rodica, mă bucur atât de mult pentru dumneata!
Am zâmbit.
— Încerc să fac și eu ceva pentru mine.
— Și faci foarte bine.
Am stat de vorbă aproape o oră.
La plecare, profesorul mi-a spus:
— Să nu vă fie rușine niciodată de munca pe care ați făcut-o. Datorită ei, ați putut să vă susțineți familia. Iar acum vă construiți propriul drum.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
Au trecut câteva luni de când am început școala.
Încă sunt obosită uneori.
Încă am zile în care mă întreb dacă voi reuși.
Dar când intru în sala de curs și îmi deschid caietul, simt o bucurie pe care n-am mai cunoscut-o de mult.
Într-o seară, am găsit într-un sertar fotografia de la cununia mea cu Sorin.
Am privit-o câteva clipe.
Apoi am pus-o într-o cutie, împreună cu celelalte amintiri.
Nu am rupt-o.
Doisprezece ani din viața mea nu puteau fi șterși.
Dar nici nu mai aveau dreptul să-mi hotărască viitorul.
Mi-am pregătit uniforma pentru practica de a doua zi și am așezat-o cu grijă pe spătarul scaunului.
M-am uitat la mâinile mele.
Erau aceleași mâini cu care spălasem scări de bloc, frământasem aluat noaptea și plătisem ratele pentru facultatea soțului meu.
Numai că acum munceam și învățam pentru mine.
Sorin mă prezentase drept femeia care le făcea curat.
Nu-mi mai era rușine de acele cuvinte.
Îmi câștigasem pâinea cinstit.
Rușinea nu fusese niciodată a mea.