Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Gheorghe, scoate plicul din buzunar și arată-le copiilor ce surpriză mi-ai pregătit!
Soțul meu a încremenit.
— Ecaterina, lasă prostiile! Nu știi despre ce vorbești!
Am strâns microfonul în mână.
— Ba știu foarte bine. Am găsit actele acum două săptămâni.
Gheorghe s-a făcut alb la față.
Daniela m-a prins mai strâns de mână.
— Mamă, ce acte?
M-am întors spre ea.
— Casa bunicilor tăi, fata mea. Casa de la Horezu, pe care părinții mei mi-au lăsat-o mie.
Gheorghe a încercat să-mi ia microfonul.
— Nu mai vorbi despre lucrurile noastre în fața tuturor!
M-am retras un pas.
— Când mi-ai spus “proasto” în fața vecinilor, nu te-a deranjat publicul. Acum de ce te deranjează?
În salon s-a făcut o liniște apăsătoare.
Mihai, fiul nostru, s-a ridicat de la masa lui.
— Tată, ce ai făcut cu casa bunicii?
Gheorghe a oftat nervos.
— N-am făcut nimic! Voiam doar să rezolv niște acte pentru familie!
— Pentru care familie? am întrebat.
Am arătat spre plic.
— Scoate-l, Gheorghe!
Cu mâinile tremurând, a scos documentele.
Daniela le-a luat și a început să citească.
— Mamă… este un proiect de contract de donație.
A ridicat privirea.
— Casa de la Horezu urma să fie donată lui Sandu?
Am încuviințat.
Sandu era nepotul lui Gheorghe, fiul surorii lui mai mari.
Avea treizeci și cinci de ani și venea la noi doar când avea nevoie de bani.
În ultimii ani, Gheorghe îi dăduse de mai multe ori sume importante, fără să mă întrebe.
— Da, Daniela. Tatăl vostru voia să mă pună să semnez donația în seara asta, în fața tuturor.
Mihai a izbucnit:
— Tată, casa aceea este a mamei! A primit-o de la bunicii noștri!
Gheorghe a ridicat vocea.
— Și ce dacă? Suntem căsătoriți de cincizeci de ani! Ce este al ei este și al meu!
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Nu, Gheorghe. Casa aceea am primit-o de la părinții mei. Este bunul meu propriu. Tu nu poți să hotărăști cui o dau.
El a început să râdă disprețuitor.
— Ecaterina, iar te crezi deșteaptă? Tu nici măcar nu știi să citești un contract!
Am privit spre invitați.
— Așa mi-a vorbit cincizeci de ani. De fiecare dată când încercam să-mi spun părerea.
Daniela a început să plângă.
— Mamă, de ce nu ne-ai spus?
— V-am spus de multe ori, fata mea. Dar eu însămi ajunsesem să cred că trebuie să rabd.
Gheorghe a lovit cu palma în masă.
— Ajunge! Dacă nu semnezi, plec eu de aici!
Am zâmbit trist.
— Gheorghe, tocmai ți-am spus că divorțez. Nu mai trebuie să mă ameninți că pleci.
Câteva rude au început să șușotească.
Sandu, care stătea la una dintre mese, s-a ridicat brusc.
— Unchiule, eu nu vreau să fiu băgat în scandalul vostru!
M-am întors spre el.
— Sandu, știai că Gheorghe pregătea donația?
A ezitat.
— Mi-a spus că vreți să-mi lăsați casa. Am crezut că sunteți amândoi de acord.
— Pe mine nu m-a întrebat nimeni.
Sandu a coborât privirea.
— Atunci eu nu mai am ce căuta aici.
Și-a luat haina și a plecat.
Nici măcar nu și-a luat rămas-bun de la Gheorghe.
Soțul meu l-a urmărit cu privirea.
Pentru prima dată, părea să înțeleagă că nepotul pentru care voia să-mi ia casa nu era dispus să rămână lângă el când lucrurile deveneau grele.
Am pus microfonul jos.
— Dragii mei, îmi pare rău că petrecerea aceasta s-a terminat așa. Copiii au organizat-o din dragoste. Dar eu nu mai pot sărbători o căsnicie în care am trăit atâția ani fără respect.
Daniela m-a îmbrățișat.
— Mamă, vino cu mine.
Am plecat din salon împreună cu ea.
În mașină, am început să plâng.
Nu pentru că îmi părea rău de hotărârea luată.
Ci pentru că abia atunci simțeam cât de mult mă apăsaseră cei cincizeci de ani.
Daniela mi-a prins mâna.
— Mamă, de ce ai așteptat atât?
Am privit-o.
— Pentru că mi-a fost frică, fata mea. Mi-a fost frică să nu rămân singură, să nu mă judece lumea, să nu vă supăr pe voi.
A început să plângă.
— Dar noi te iubim, mamă. Nu trebuie să rămâi lângă tata doar pentru noi.
În seara aceea, am dormit la Daniela.
A doua zi, am mers la avocatul cu care vorbisem deja.
I-am spus că sunt hotărâtă să încep divorțul.
Am discutat despre bunurile comune, despre casa moștenită de la părinții mei și despre pensia mea.
Avocatul mi-a explicat că locuința de la Horezu, dobândită prin moștenire, era în principiu bunul meu propriu, iar proiectul de donație găsit în sacoul lui Gheorghe nu producea efecte fără consimțământul meu și fără forma legală necesară.
Am simțit o ușurare imensă.
— Deci nu poate să-mi ia casa?
— Nu poate dispune singur de bunul dumneavoastră. Iar dumneavoastră nu sunteți obligată să semnați nimic.
Am încuviințat.
Apoi am mers la bancă.
Am cerut un card nou pentru contul în care îmi primeam pensia și am luat măsurile necesare pentru ca Gheorghe să nu mai poată folosi cardul meu.
Pentru prima dată după mulți ani, aveam din nou controlul asupra banilor mei.
Când am ieșit din bancă, m-am oprit în fața unei florării.
Am intrat și mi-am cumpărat un buchet de trandafiri galbeni.
Nu era ziua mea.
Nu aveam niciun motiv special.
Pur și simplu îmi doream flori.
Și pentru prima dată nu trebuia să cer voie nimănui.
În săptămânile următoare, Gheorghe m-a sunat aproape zilnic.
La început era furios.
— Ecaterina, te faci de râs la șaptezeci și doi de ani! Ce-o să spună lumea?
I-am răspuns calm:
— Lumea nu a trăit în locul meu, Gheorghe.
Apoi a încercat să mă înduplece.
— Hai acasă. O să fie ca înainte.
Am închis ochii.
— Tocmai asta nu mai vreau. Să fie ca înainte.
După câteva luni, divorțul a fost pronunțat.
Nu a fost simplu să închei o căsnicie de cincizeci de ani.
Au existat discuții despre bunurile comune, despre cheltuieli și despre lucrurile strânse împreună.
Dar am mers până la capăt.
Cu sprijinul Danielei și al lui Mihai, mi-am mutat lucrurile în casa părinților mei de la Horezu.
Era o casă veche, cu prispă, cu două camere luminoase și o grădină mare.
Nu mai locuise nimeni acolo de câțiva ani.
Am reparat acoperișul, am zugrăvit și am cumpărat o sobă nouă.
Daniela m-a ajutat să aleg perdelele.
Mihai a reparat gardul.
În prima dimineață petrecută acolo, m-am trezit devreme.
Am ieșit pe prispă cu o cană de cafea.
Nu mă grăbea nimeni.
Nu-mi spunea nimeni că am pus prea mult zahăr.
Nu mă certa nimeni că stau degeaba.
Am privit grădina și am început să plâng.
Dar erau lacrimi de ușurare.
În primăvară, am plantat flori.
Trandafiri, bujori și câteva tufe de lavandă.
Am cumpărat semințe din pensia mea și am făcut straturi lângă gard.
Vecina mea, tanti Florica, m-a întrebat într-o zi:
— Ecaterina, nu ți-e greu singură?
Am zâmbit.
— Uneori, da. Dar e mai ușor să fii singură într-o casă liniștită decât să te simți singură lângă un om care te umilește.
A încuviințat.
— Mare dreptate ai.
Între timp, Gheorghe a rămas în apartamentul din Râmnicu Vâlcea, în condițiile stabilite după divorț și împărțirea bunurilor.
La început îl suna pe Mihai să-i spună că nu știe să folosească mașina de spălat.
Apoi o suna pe Daniela să întrebe cum se face ciorba.
Într-o zi, fiica mea mi-a povestit râzând:
— Mamă, tata și-a ars mâncarea de două ori săptămâna asta.
Am zâmbit.
— O să învețe.
— Mi-a spus că nu știa cât de multe lucruri făceai în casă.
Am privit-o.
— Păcat că a avut nevoie de cincizeci de ani ca să observe.
Sandu nu l-a mai vizitat pe Gheorghe după petrecere.
Când a înțeles că nu va primi casa de la Horezu, a început să răspundă tot mai rar la telefon.
Nu m-am bucurat de singurătatea fostului meu soț.
Dar nici nu m-am simțit vinovată.
Fiecare dintre noi trebuia să trăiască acum cu propriile alegeri.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Am șaptezeci și patru de ani.
Locuiesc în continuare la Horezu, în casa părinților mei.
Îmi primesc pensia pe cardul meu, îmi plătesc singură facturile și îmi cumpăr ce am nevoie fără să cer voie.
Daniela vine des să mă vadă, iar Mihai mă ajută cu lucrurile mai grele.
Într-o duminică, ne-am așezat cu toții pe prispă.
Daniela m-a privit zâmbind.
— Mamă, știi că arăți mai bine decât la nunta de aur?
Am început să râd.
— Poate pentru că acum dorm liniștită.
Mihai mi-a pus mâna pe umăr.
— Suntem mândri de tine, mamă.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Eu credeam că o să vă fie rușine că divorțez la șaptezeci și doi de ani.
Daniela m-a îmbrățișat.
— Mamă, nu ne-a fost rușine de tine niciodată. Ne pare rău doar că ai suferit atât de mult.
Am rămas câteva clipe în liniște.
Apoi m-am uitat spre florile din grădină.
Cincizeci de ani crezusem că o femeie trebuie să rabde orice ca să-și păstreze familia.
Dar familia mea nu dispăruse când am plecat de lângă Gheorghe.
Copiii erau tot ai mei.
Casa părinților mei mă așteptase.
Iar eu încă aveam ani în care puteam să mă bucur de viață.
În ziua nunții de aur, le mulțumisem tuturor pentru cincizeci de ani și anunțasem că divorțez.
Unii crezuseră că mi-am pierdut mințile.
Dar eu știam că, pentru prima dată după foarte mult timp, luasem o hotărâre cu mintea limpede și cu inima împăcată.
Nu știu câți ani mai am de trăit.
Dar știu că fiecare dimineață în care mă trezesc fără să aud cuvântul “proasto” este un dar pe care nu mai vreau să-l pierd niciodată.