Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, la ora zece, Costel și Tanța au apărut la ușa mea.
Costel a intrat primul, cu aceeași privire încruntată.
— Margareta, sper că nu ne-ai chemat ca să ne ameninți cu niște hârtii vechi!
Nu i-am răspuns imediat.
Am pus pe măsuța din sufragerie dosarul lui Nelu.
— Vreau să-mi spuneți ce s-a întâmplat acum zece ani cu casa de pe strada Brăilei.
Tanța s-a uitat spre fratele ei.
— Costel, despre ce vorbește?
El a ridicat din umeri.
— Nu știu ce a găsit Margareta prin dulapuri.
Am deschis dosarul.
— Aici este procesul-verbal al unei licitații. Casa părintească fusese scoasă la vânzare pentru datoriile tale, Costel.
Fața lui s-a schimbat.
— A fost o perioadă grea…
— Și cine a cumpărat-o?
N-a răspuns.
Am ridicat contractul.
— Nelu. Fratele vostru. Soțul meu.
Tanța a făcut un pas înapoi.
— Nu se poate! Casa a fost mereu a familiei!
— A fost, Tanța. Până când a ajuns la licitație. Nelu a cumpărat-o ca să nu rămâneți fără acoperiș deasupra capului.
Costel s-a așezat brusc.
— Mi-a promis că nu va spune nimănui…
Am simțit că mi se strânge inima.
— Nici mie nu mi-a spus. Știam doar că plătește impozitul în fiecare martie.
Tanța a început să plângă.
— Costel, tu știai?
El a încuviințat încet.
— Da. Nelu m-a ajutat atunci. Aveam datorii și nu mai puteam salva casa.
— Și tu ne-ai lăsat să venim aici și să-i cerem Margaretei apartamentul? a izbucnit Tanța.
Costel a coborât privirea.
— Am crezut că apartamentul ni se cuvine…
M-am ridicat.
— Voi mi-ați dat termen până pe 30 să plec din casa în care am trăit cu Nelu douăzeci și șapte de ani.
Am făcut o pauză.
— Bine. Atunci și voi eliberați casa de pe strada Brăilei, tot până la 30.
Tanța a început să tremure.
— Margareta, nu poți să vorbești serios!
Am privit-o.
— Exact asta am simțit și eu când mi-ați spus să-mi caut o garsonieră.
Costel și-a dus mâinile la cap.
— Margareta, eu n-am unde să mă duc!
— Nici eu nu aveam, Costel. Dar asta nu v-a împiedicat să-mi cereți să plec.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Apoi am închis dosarul.
— Nu am de gând să vă scot în stradă. Dar vreau să înțelegeți ce a făcut Nelu pentru voi și cum v-ați purtat cu mine după moartea lui.
Tanța a început să plângă.
— Margareta, îmi pare rău. Nu știam de casa asta.
— Dar știai că eu am trăit treizeci și opt de ani cu fratele tău. Știai că am plătit ratele apartamentului împreună. Și totuși ai venit să mă dai afară.
A coborât capul.
— Ai dreptate.
Costel a rămas tăcut.
M-am așezat în fotoliul lui Nelu.
— Știți ce mă doare cel mai tare? Că nici măcar nu m-ați întrebat cum mă simt. Nelu a murit acum o săptămână. Eu încă îi aud pașii prin casă. Iar voi ați venit cu socoteli și termene.
Tanța s-a apropiat.
— Margareta, iartă-mă.
Am început să plâng.
— Nu pot să uit atât de repede.
Costel a ridicat privirea.
— Ce vrei să facem?
— Mai întâi, să terminăm succesiunea corect. Și să nu mai pretindeți că aveți drepturi pe care nu le-ați verificat.
În zilele următoare, am mers din nou la notar, apoi la un avocat.
Am verificat situația apartamentului și a casei de pe strada Brăilei.
Apartamentul fusese cumpărat în timpul căsătoriei, pe numele meu și al lui Nelu. Partea mea din bunul comun îmi aparținea, iar partea lui Nelu urma să fie stabilită în cadrul succesiunii.
Cum nu aveam copii, iar părinții lui Nelu muriseră, frații lui puteau avea drepturi succesorale asupra unei părți din patrimoniul rămas.
Dar asta nu însemna că puteau să mă evacueze sau să pretindă întregul apartament.
Avocatul le-a explicat și lor.
Costel a început să se înroșească.
— Deci nu putem să-i cerem să plece?
— Nu în felul acesta, a răspuns avocatul. Drepturile fiecăruia trebuie stabilite legal. Iar o eventuală împărțire a bunurilor se face prin acord sau prin procedurile prevăzute de lege.
Tanța a coborât privirea.
— Noi am crezut că, fiind casa fratelui nostru…
— Nu era doar casa fratelui vostru, am intervenit. Era casa noastră.
În privința casei de pe strada Brăilei, documentele au confirmat că Nelu o cumpărase la licitație în urmă cu zece ani.
Costel și Tanța locuiseră acolo cu îngăduința lui, fără să plătească chirie.
După verificarea regimului juridic al bunului, s-a stabilit că și acesta trebuia luat în calcul la succesiune.
A urmat o perioadă de discuții și evaluări.
Nu a fost simplu.
Dar, în cele din urmă, am ajuns la o înțelegere notarială privind împărțirea drepturilor succesorale.
Eu am păstrat integral apartamentul în care locuisem cu Nelu, iar Costel și Tanța au primit, în cadrul împărțelii, drepturile asupra casei de pe strada Brăilei, cu regularizarea valorilor stabilită prin acordul nostru.
Am vrut să fie totul clar, în acte.
Nu mai voiam promisiuni făcute pe ascuns.
După finalizarea succesiunii, Costel și Tanța au venit din nou la mine.
De data aceasta nu aveau nicio foaie cu socoteli.
Tanța ținea un buchet de flori.
— Margareta, am venit să-ți cerem iertare.
Am poftit-o înăuntru.
Costel s-a oprit lângă fotografia lui Nelu.
A privit-o mult timp.
— Fratele meu ne-a salvat casa, iar eu am venit să-i dau văduva afară…
Vocea i s-a frânt.
— Nu știu cum am putut să fiu atât de nerecunoscător.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nelu nu v-a ajutat ca să primiți ceva în schimb. V-a ajutat pentru că vă iubea.
Tanța a început să plângă.
— Și noi nici măcar nu am fost lângă tine după înmormântare.
Am încuviințat.
— Asta m-a durut cel mai tare.
Costel s-a apropiat.
— Margareta, putem să facem ceva ca să îndreptăm lucrurile?
Am privit fotografia soțului meu.
— Da. Vreau să vă cer ceva.
Amândoi m-au privit.
— În fiecare duminică, unul dintre voi să meargă la mormântul lui Nelu. Nu pentru mine. Pentru el. Să-i aprindeți o lumânare și să vă amintiți că a avut grijă de voi când v-a fost greu.
Tanța a început să plângă și mai tare.
— Promit, Margareta.
Costel a încuviințat.
— Și eu.
Nu era o obligație trecută în vreun contract.
Era o rugăminte.
Și, pentru prima dată, păreau să înțeleagă ce însemna.
Au trecut câteva luni.
Costel și Tanța locuiesc în continuare în casa de pe strada Brăilei.
Eu am rămas în apartamentul meu.
Am schimbat câteva lucruri prin casă, dar nu am avut puterea să mut fotoliul lui Nelu.
Încă stă lângă fereastră, acolo unde obișnuia să citească ziarul.
În fiecare duminică, merg la cimitir.
Uneori îl găsesc pe Costel acolo.
Alteori pe Tanța.
La început veneau stânjeniți, fără să știe ce să-mi spună.
Acum ne așezăm uneori pe banca de lângă mormânt și povestim despre Nelu.
Despre cum repara orice aparat stricat.
Despre cum îi ajuta pe toți fără să ceară nimic.
Despre cum nu suporta să vadă pe cineva necăjit.
Într-o duminică, Costel a venit cu o fotografie veche.
Era el, Tanța și Nelu, copii, în curtea casei părintești.
Mi-a întins-o.
— Margareta, am găsit-o într-un sertar. Cred că Nelu ar fi vrut s-o ai.
Am privit fotografia și am început să plâng.
— Mulțumesc, Costel.
S-a așezat lângă mine.
— Știi, Margareta, eu am crezut mereu că Nelu era norocos pentru că avea serviciu bun și se descurca. Dar acum înțeleg că muncea mult ca să ne poată ajuta și pe noi.
Am zâmbit trist.
— Așa era el.
Costel a coborât privirea.
— Îmi pare rău că am înțeles prea târziu.
I-am pus mâna pe umăr.
— Important este să nu mai uitați.
În seara aceea, când m-am întors acasă, am așezat fotografia lângă cea de la nunta noastră.
Am aprins o lumânare și m-am așezat în fotoliul lui Nelu.
— Ai avut grijă de ei până la capăt, om bun, am șoptit.
Am privit în jur.
Apartamentul era liniștit.
Nu mai auzeam pașii lui pe hol și nici vocea care mă întreba dacă vreau o cană cu ceai.
Dar eram acasă.
În locul în care trăiserăm treizeci și opt de ani împreună.
Cumnații mei veniseră să mă scoată de acolo, convinși că tot ce fusese al lui Nelu li se cuvenea.
Nu știau că fratele lor le salvase propria casă și le oferise ani întregi un acoperiș deasupra capului.
Eu nu le-am luat casa și nici nu am vrut să-i pedepsesc.
Am vrut doar să înțeleagă că bunătatea unui om nu trebuie răsplătită cu lăcomie.
Iar memoria lui Nelu merita mai mult decât o ceartă pentru niște pereți.