Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Norocel era culcat pe o pătură veche, sub o bancă de lemn, lângă poarta cimitirului unde era înmormântată mama.
Când m-a văzut, a ridicat capul și a început să dea din coadă. A încercat să se ridice, dar șchiopăta ușor.
— Norocel! Puiule, tu ești!
M-am așezat în genunchi și l-am luat în brațe. Era murdar, slăbit și avea blana plină de scaieți.
Bărbatul care mă sunase era îngrijitorul cimitirului.
— De ieri stă aici, doamnă. L-am găsit lângă mormintele din partea veche. I-am dat apă și mâncare, dar nu voia să plece de lângă poartă.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Cimitirul era la câteva străzi de casa tatei.
— Nu pot să cred că a ajuns tocmai aici…
— Poate cunoștea locul, a spus îngrijitorul. Dacă îl aduceați pe aici, o fi ținut minte drumul.
Atunci mi-am amintit.
Tata îl lua uneori pe Norocel când mergea să aprindă o lumânare la mormântul mamei.
Cățelul îl aștepta cuminte lângă bancă, până termina de îngrijit florile.
Nu puteam ști cum reușise să se întoarcă de la stână și nici de cât timp rătăcea prin împrejurimi.
Dar ajunsese într-un loc cunoscut.
Am sunat imediat medicul veterinar și am dus cățelul la cabinet.
Norocel era deshidratat, avea o zgârietură la una dintre lăbuțe și era foarte obosit.
Din fericire, nu avea fracturi sau alte răni grave.
Medicul l-a consultat, i-a îngrijit lăbuța și mi-a explicat cum să-l hrănesc și să-l supraveghez în zilele următoare.
— O să fie bine, mi-a spus. Dar are nevoie de odihnă.
Am început să plâng de ușurare.
Când am ajuns la tata, era aproape seară.
L-am găsit pe prispă, cu bolul gol al cățelului lângă scaun.
În ultimele patru zile slăbise și mai mult.
— Tată, am venit!
A ridicat încet capul.
— L-ai găsit, Liliana?
Am deschis ușa mașinii și l-am luat pe Norocel în brațe.
Când tata l-a văzut, a început să tremure.
— Norocel… băiatul tatei…
Cățelul a dat din coadă și a început să se agite ușor.
L-am așezat cu grijă lângă scaun.
Tata s-a aplecat cât a putut și l-a mângâiat pe cap.
— Unde ai fost, măi suflete? Te-am așteptat…
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Norocel i-a lins mâna.
Tata a început să râdă și să plângă în același timp.
— Liliana, uite că s-a întors! Știam eu că nu mă lasă singur!
M-am așezat lângă el.
— L-am găsit la cimitir, tată. Lângă locul unde mergi la mama.
Bătrânul a rămas tăcut.
Apoi a privit spre cer.
— Poate că și-a amintit drumul nostru.
I-am strâns mâna.
— Important este că e acasă.
În seara aceea, tata a mâncat pentru prima dată după mai multe zile o masă întreagă.
Am rămas lângă el până a adormit.
Norocel dormea pe pătura lui, lângă sobă.
Dar eu nu puteam să uit ce făcuse Dorin.
Când m-am întors acasă, soțul meu stătea în sufragerie, uitându-se la televizor.
— L-ai găsit? m-a întrebat, fără să se ridice.
— Da.
— Ei, vezi? Atâta scandal pentru nimic!
M-am oprit în mijlocul camerei.
— Pentru nimic, Dorin?
A ridicat privirea.
— Liliana, e doar un câine.
— Pentru tata nu era doar un câine. Era motivul pentru care se mai ridica dimineața din pat.
Dorin a oftat.
— Taică-tău are nouăzeci și unu de ani. Trebuie să accepți că nu mai poate trăi ca înainte.
— Și asta îți dă dreptul să-i iei singura bucurie?
— Am vrut să vă scap de o grijă!
Am simțit că-mi fierbe sângele.
— Nu ne-ai scăpat de nicio grijă. Ai făcut un bătrân să sufere patru zile și ai pus un animal nevinovat în pericol.
Dorin s-a ridicat.
— Acum o să divorțezi de mine pentru un câine?
L-am privit îndelung.
— Nu pentru un câine, Dorin. Pentru felul în care ai hotărât că sentimentele altora nu contează.
A început să râdă.
— Liliana, suntem căsătoriți de treizeci și doi de ani. Nu poți arunca totul pentru o prostie!
— Tocmai pentru că suntem căsătoriți de treizeci și doi de ani, ar fi trebuit să mă cunoști mai bine.
Am intrat în dormitor și mi-am pregătit o valiză.
Dorin a venit după mine.
— Ce faci?
— Mă duc să stau o vreme la tata.
— Și eu?
M-am întors spre el.
— Tu rămâi aici și te gândești dacă ai înțeles ce ai făcut.
A încercat să mă oprească.
— Liliana, hai să nu exagerăm.
— Nu exagerez. Am nevoie de liniște și de timp să mă hotărăsc ce fac mai departe.
Am plecat în aceeași seară.
Tata m-a privit surprins când am intrat cu valiza.
— Ce s-a întâmplat, fata tatei?
M-am așezat lângă el.
— O să stau puțin cu tine.
A înțeles că eram supărată, dar nu m-a întrebat nimic.
Mi-a mângâiat mâna.
— Casa asta e și a ta, Liliana.
În zilele următoare, Norocel și-a revenit.
A început să mănânce normal, să alerge prin curte și să-l urmărească pe tata peste tot.
Am cumpărat o zgardă nouă, i-am verificat microcipul la veterinar și am avut grijă ca poarta să se închidă bine.
Tata își reluase obiceiurile.
Dimineața ieșea pe prispă și îl striga:
— Hai, Norocel, să vedem trandafirii!
Cățelul venea imediat, dând din coadă.
Eu îi priveam de la fereastră și simțeam că, pentru prima dată după mult timp, făcusem ceva cu adevărat important.
Dar Dorin continua să mă sune.
La început era furios.
— Liliana, cât ai de gând să stai acolo?
Apoi a început să-mi spună că îi pare rău.
— N-am crezut că bătrânul o să sufere atât.
Într-o după-amiază, a venit la poarta tatei.
Nu l-am lăsat să intre imediat.
— Ce vrei, Dorin?
A coborât privirea.
— Vreau să vorbesc cu tine. Și cu tatăl tău.
M-am uitat spre prispă.
Tata stătea pe scaun, cu Norocel la picioare.
— Tată, Dorin vrea să-ți spună ceva. Vrei să-l asculți?
Bătrânul a încuviințat.
Dorin s-a apropiat încet.
— Nea Nicolae, îmi pare rău că v-am luat câinele.
Tata l-a privit.
— Dorine, eu nu ți-am făcut niciun rău.
— Știu.
— Atunci de ce mi-ai luat singurul prieten?
Dorin a rămas fără cuvinte.
Tata a continuat, cu voce tremurată:
— După ce a murit nevasta mea, casa asta era goală. Norocel m-a făcut să mă simt din nou folositor. Eu aveam grijă de el și el stătea lângă mine.
Dorin și-a coborât capul.
— N-am înțeles asta.
— Nu trebuia să înțelegi tot, Dorine. Trebuia doar să mă întrebi.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Soțul meu a început să plângă.
— Aveți dreptate. Am făcut un lucru urât.
Tata l-a privit îndelung.
— Eu nu-ți port pică. Dar să nu mai hotărăști niciodată în locul meu cât timp pot să spun ce vreau.
Dorin a încuviințat.
Apoi s-a întors spre mine.
— Liliana, vreau să vin acasă. Vreau să repar ce am stricat.
Am tras aer în piept.
— Dorin, nu e suficient să spui că îți pare rău. Trebuie să înțelegi că nu mai accept să iei hotărâri peste capul meu sau al tatei.
— Înțeleg.
— Și nu mă întorc acasă doar pentru că suntem căsătoriți de treizeci și doi de ani.
A rămas tăcut.
— Dacă vrei să continuăm, trebuie să schimbăm felul în care ne purtăm unul cu celălalt.
Dorin a încuviințat.
— Sunt dispus să încerc.
Nu l-am iertat în ziua aceea.
Am rămas la tata încă două săptămâni.
Dorin a început să vină să ne ajute cu treburile din curte, dar numai când îl chemam.
Nu mai făcea observații despre Norocel.
Într-o zi, l-am văzut reparând poarta, ca să nu se mai poată deschide accidental.
Tata stătea lângă el, pe un scaun.
— Dorine, pune balamaua puțin mai sus, îi spunea.
Iar Dorin îl asculta.
Nu era o schimbare spectaculoasă.
Dar era prima dată când îl vedeam pe soțul meu acceptând că altcineva poate avea dreptate.
După o lună, am hotărât să mă întorc acasă.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase.
Ci pentru că Dorin începuse să-mi arate prin fapte că înțelege cât de grav greșise.
I-am spus însă clar:
— Dacă mai iei vreodată o hotărâre care îl privește pe tata fără să ne întrebi, eu nu mai rămân.
A încuviințat.
— Am înțeles, Liliana.
Au trecut câteva luni.
Tata are acum un program mai liniștit. Eu merg zilnic să-l văd, iar o vecină îl ajută când nu pot ajunge.
Norocel a crescut și este un cățel vesel, care îl urmărește pe tata prin grădină.
Într-o duminică, am mers împreună cu Dorin să-i ducem cumpărături.
Tata stătea pe prispă, cu Norocel lângă el.
Când ne-a văzut, a zâmbit.
— Uite, a venit familia!
Dorin s-a aplecat și l-a mângâiat pe Norocel.
— Ce faci, măi băiete? Ai grijă de nea Nicolae?
Cățelul a început să dea din coadă.
Tata a râs.
— Are grijă, Dorine. Mai bine decât credeai tu.
Am zâmbit.
În seara aceea, înainte să plecăm, tata m-a chemat lângă el.
— Liliana, să știi că eu nu mai sunt supărat pe Dorin.
I-am strâns mâna.
— Mă bucur, tată.
— Dar vreau să-ți spun ceva.
M-am apropiat.
— Ce anume?
— Când ai nouăzeci și unu de ani, oamenii încep să hotărască pentru tine. Ce să mănânci, unde să stai, ce să faci. Și uneori uită că încă ai o inimă care simte.
Am început să plâng.
Tata a zâmbit.
— Tu să nu uiți asta niciodată.
L-am îmbrățișat.
Când am ieșit pe poartă, Norocel a venit după mine până la gard.
L-am mângâiat pe cap.
— Ai grijă de tata, Norocel.
Cățelul a dat din coadă și s-a întors spre prispă.
Acolo îl aștepta nea Nicolae, cu mâna întinsă și cu un zâmbet pe față.
Și atunci am înțeles că, uneori, un animal mic poate aduce înapoi bucuria unui om care credea că nu mai are pentru ce să trăiască.
Iar datoria noastră nu este să hotărâm câtă bucurie mai merită un bătrân, ci să-l ajutăm să o păstreze cât timp poate.