Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doru a închis ușa încet, fără să-și ia ochii de la eșarfa pe care o țineam în mână.
— Corina, pot să-ți explic.
— Atunci explică-mi. Ce caută eșarfa surorii mele în dormitorul nostru?
— Simona a trecut pe aici ieri. Voia să vorbească despre tine.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Despre mine? Și de ce n-ai spus că a fost aici?
— Pentru că mi-a cerut să nu-ți spună nimic. Era îngrijorată.
— Și a venit să discute cu tine în dormitor?
Doru și-a trecut mâna prin păr.
— A lăsat-o acolo din greșeală. Nu face o tragedie dintr-o eșarfă.
M-am uitat spre cele două pahare de vin din living.
— Și vinul? Tot din îngrijorare l-ați băut?
— Corina, începi să exagerezi.
Am scos telefonul și am sunat-o pe Simona, chiar în fața lui.
— Bună, surioară! mi-a răspuns veselă.
— Ai fost ieri la Doru?
A urmat o tăcere.
— De ce întrebi?
— Pentru că am eșarfa ta în mână.
— A, da… Am trecut puțin. Voiam să-i cer un sfat.
— Un sfat despre ce?
— Despre serviciu. Corina, nu înțeleg de ce mă interoghezi.
Am închis.
Doru m-a privit cu un aer triumfător.
— Vezi? Ți-a explicat.
Dar tocmai asta mă speria. Îmi dăduseră două explicații diferite, fără să clipească.
În seara aceea n-am mai discutat. Am dormit pe canapea, iar dimineața am plecat la serviciu înainte să se trezească.
La clinică, nu mă puteam concentra. Îmi aminteam toate întrebările Simonei, toate serile în care Doru plecase și toate momentele când sora mea îmi spusese să nu mă mai gândesc la Adrian.
La prânz, am primit un mesaj de la Ilinca.
— Mamă, poți veni sâmbătă la serbarea mea de la liceu? Tata vine, dar aș vrea să fii și tu acolo.
Am izbucnit în plâns în vestiar.
Fiica mea, pe care o lăsasem să sufere pentru alegerile mele, încă îmi cerea să fiu prezentă.
Sâmbătă am ajuns la liceu cu douăzeci de minute mai devreme. Adrian stătea în curte, lângă intrare.
— Bună, Corina.
— Bună. Mulțumesc că mi-ai spus ora exactă.
— Ilinca a vrut să vii. Mă bucur că ai venit.
Nu m-a întrebat de Doru. Nu m-a întrebat dacă sunt fericită.
După serbare, Ilinca ne-a îmbrățișat pe amândoi. Pentru câteva secunde, am simțit cât de mult îmi lipsea familia pe care o părăsisem.
Dar nu aveam dreptul să cer să mă întorc doar fiindcă noua mea viață începuse să se destrame.
Duminică dimineața, Simona m-a sunat.
— Corina, trebuie să vorbim. Vino la mine.
Am ajuns la apartamentul ei din cartierul Astra. Mi-a deschis îmbrăcată într-un halat și părea că nu dormise toată noaptea.
— Ce s-a întâmplat?
A început să plângă.
— N-am vrut să ajungem aici.
Am rămas lângă ușă.
— Unde să ajungem, Simona?
— Eu și Doru… Ne vedem de aproape două luni.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Două luni?
— La început a fost o prostie. Mi-a spus că voi doi vă certați, că nu e sigur dacă relația voastră va merge…
— Și tu l-ai crezut?
— Corina, nu m-am îndrăgostit intenționat!
Am început să râd, dar era un râs amar.
— Tu m-ai încurajat să-mi părăsesc soțul! Tu mi-ai spus că Doru e omul potrivit!
Simona și-a coborât privirea.
— Atunci chiar credeam asta. Nu aveam nimic cu el când ai plecat de acasă.
— Dar după aceea ai început să te întâlnești cu el, în timp ce mă sunai zilnic să mă întrebi dacă sunt fericită!
— Îmi pare rău.
— Nu, Simona. Îți pare rău că am aflat.
Am plecat fără să o îmbrățișez.
Când am ajuns la Doru, l-am găsit pregătind cafeaua.
— Am vorbit cu Simona, i-am spus.
A încremenit.
— Ce ți-a zis?
— Adevărul. Că vă întâlniți de două luni.
Doru a lăsat cana jos.
— Corina, lucrurile între noi nu mai mergeau.
— Și când aveai de gând să-mi spui? După ce îmi făceam bagajele pentru a doua oară?
— N-am vrut să te rănesc.
M-am uitat la el. Bărbatul pentru care îmi distrusesem căsnicia stătea în fața mea și folosea exact aceleași scuze pe care le folosisem eu când Adrian descoperise mesajele noastre.
— Știi ce e cel mai urât, Doru? Că eu am făcut unui om care mă iubea ceea ce tu mi-ai făcut mie. Și acum înțeleg cât de mult doare.
Mi-am strâns hainele în două valize.
Doru n-a încercat să mă oprească.
Am închiriat o garsonieră mică, aproape de clinică. Primele săptămâni au fost grele. Nu aveam cu cine să vorbesc seara și nici cui să-i povestesc ce mi se întâmplase.
Simona mi-a trimis mesaje. Nu i-am răspuns.
Într-o după-amiază, m-am dus la Adrian. L-am găsit reparând o priză în hol.
— Am venit să-mi cer iertare, i-am spus.
S-a ridicat încet.
— Pentru ce anume, Corina?
— Pentru că te-am mințit. Pentru că te-am făcut să crezi că nu ești suficient. Pentru că am pus fericirea mea deasupra liniștii Ilincăi.
Adrian a tăcut.
— Doru m-a înșelat cu Simona, am adăugat.
A închis ochii o clipă.
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
— Nu vreau să te întorci la mine din milă, Adrian. Și nici nu-ți cer să mă primești înapoi.
— E bine, pentru că nu pot, Corina. Nu acum. Poate niciodată.
Am dat din cap. Mă durea, dar era un răspuns pe care trebuia să-l accept.
— Vreau doar să fiu din nou o mamă prezentă pentru Ilinca.
— Asta depinde de tine. Ea încă are nevoie de tine.
Am început să o iau pe Ilinca de la liceu în zilele când îmi permitea programul. Mergeam împreună la plimbare, îi ascultam problemele și nu mai încercam să-i cumpăr iertarea cu lucruri.
Într-o seară, mi-a spus:
— Mamă, sunt încă supărată pe tine. Dar îmi place că acum chiar mă asculți.
Am strâns-o în brațe.
Cu Simona nu m-am împăcat. Cel puțin nu atunci. I-am spus că, dacă vreodată vom putea avea din nou o relație, va trebui să înceapă cu adevărul, nu cu scuze.
Câteva luni mai târziu, am aflat că ea și Doru se despărțiseră. Nu m-am bucurat și nici nu am întrebat de ce. Viața lor nu mai era problema mea.
Într-o duminică, Ilinca m-a invitat la prânz, acasă la Adrian. Am mâncat împreună, am râs la o întâmplare de la școală și, la plecare, fostul meu soț mi-a spus:
— Ai grijă de tine, Corina.
Nu era o promisiune de împăcare. Era doar respectul pe care reușiserăm să-l păstrăm pentru copilul nostru.
Am plecat spre garsoniera mea cu ochii umezi, dar cu sufletul mai liniștit.
Îmi pierdusem căsnicia din propria alegere și fusesem trădată de doi oameni în care avusesem încredere. Nu puteam schimba nimic din toate acestea.
Dar puteam să nu mai mint, să nu mai fug de consecințe și să nu mai confund atenția unui bărbat cu dragostea.
Iar când Ilinca mi-a trimis, în seara aceea, un mesaj simplu, “Noapte bună, mama”, am înțeles că încă mai aveam ceva prețios de construit.