Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Asistenta m-a condus până la un salon de la etajul al doilea. Rareș a rămas pe coridor, așezat pe o bancă, cu mâinile împreunate.
Când am intrat, am văzut-o pe Alina întinsă într-un pat, palidă, cu perfuzia lângă ea. Avea ochii umflați și părea mult mai bătrână decât cei treizeci de ani ai ei.
— Mirela… mulțumesc că ai venit.
Am rămas lângă ușă.
— Spune-mi ce ai de spus. Fiul meu e foarte speriat, iar eu încă nu înțeleg ce se întâmplă.
Alina și-a șters obrazul.
— Gemenii sunt copiii lui Florin.
Am simțit o înțepătură în piept. Mă așteptasem la asta, dar tot m-a durut.
— Și de ce m-ai chemat pe mine? Unde este tatăl lor?
— A plecat. Mi-a spus că nu mai vrea să audă de mine sau de copii.
M-am uitat la ea fără să răspund.
— Mirela, am avut complicații după naștere. Medicii spun că trebuie să mai rămân internată. Copiii sunt bine, dar eu nu pot să am grijă de ei singură acum.
— Și familia ta?
Alina a început să plângă.
— Mama a murit acum trei ani. Tata locuiește în alt județ și e bolnav. N-am frați. Am sunat-o pe mătușa mea, dar nu poate veni decât peste câteva zile.
M-am apropiat de pat.
— Alina, îmi pare rău pentru situația ta. Dar eu nu pot lua pur și simplu doi nou-născuți acasă. Nici nu sunt rudă cu ei.
— Știu. Nu vreau să faci ceva ilegal. Vreau doar să mă ajuți să vorbesc cu cineva. Să nu mă lase Florin singură cu toate astea.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
— Mai e ceva ce trebuie să-ți spun.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce anume?
— Florin știa de sarcină. La început a fost bucuros. Dar când a aflat că sunt gemeni, a început să spună că nu avem bani, că nu poate crește trei copii și că Rareș o să-l urască.
— Rareș îl așteaptă de cinci ani să se poarte ca un tată, am spus. Nu copiii sunt problema lui Florin.
Alina a închis ochii.
— Ieri, când medicul mi-a spus că trebuie să rămân internată, Florin s-a enervat. Mi-a zis că nu poate lipsi de la serviciu și că trebuie să găsesc singură o soluție. Astăzi a venit doar ca să-mi spună că pleacă din apartament.
M-am așezat pe scaun.
Nu știam dacă să fiu furioasă pe ea, pe Florin sau pe mine, fiindcă o parte din sufletul meu încă se bucura că femeia pentru care fusesem părăsită descoperea acum cine era cu adevărat bărbatul acela.
Dar când am văzut-o plângând, bucuria aceea amară mi-a dispărut.
— Ascultă-mă, Alina. Nu-ți promit că voi crește eu copiii. Dar nici n-o să plec fără să te ajut să găsești sprijin.
Am chemat asistenta și am întrebat cu cine puteam discuta despre situația familiei. Ne-a îndrumat către asistentul social al spitalului.
Acesta ne-a explicat că, atât timp cât gemenii erau internați și îngrijiți corespunzător, nu exista niciun motiv să fie luați de cineva fără procedurile necesare. Urma să discute cu Alina despre sprijinul disponibil după externare și despre rudele care o puteau ajuta.
Am răsuflat ușurată.
Când am ieșit pe coridor, Rareș s-a ridicat imediat.
— Mamă? Ce se întâmplă cu ei?
— Sunt bine, dragul meu. Sunt îngrijiți aici. Mama lor are nevoie de ajutor, dar asta trebuie rezolvată de adulți.
— Și tata?
— Cu el o să vorbesc eu.
L-am sunat pe Florin chiar atunci.
Mi-a răspuns după câteva apeluri.
— Mirela? Ce vrei?
— Sunt la maternitate. Rareș e cu mine.
A tăcut.
— Nu trebuia să se bage.
— Are șaisprezece ani, Florin. A văzut doi copii despre care a aflat că sunt frații lui și a venit să-mi ceară ajutorul. Tu ce ai făcut?
— Nu înțelegi situația.
— Atunci vino și explică-ne.
— Nu pot acum.
— Ba poți. Nu-ți cer să vii pentru mine. Îți cer să vii pentru copiii tăi.
A închis.
Rareș mă privea.
— N-o să vină, nu?
Nu i-am promis ceva ce nu știam.
— Nu știu, dragul meu. Dar tu nu ești responsabil pentru alegerile lui.
Seara, Florin a apărut la spital.
L-am întâlnit pe coridor, lângă salonul Alinei.
— Ai făcut un scandal degeaba, mi-a spus. Eu n-am abandonat pe nimeni.
— Atunci de ce Alina plânge singură, iar Rareș a trebuit să mă cheme pe mine?
— M-am speriat, Mirela. Doi copii deodată, facturi, serviciu… Nu mai știam ce să fac.
— Și ai ales să pleci. Exact cum ai făcut și acum cinci ani.
Florin a coborât privirea.
— Nu e același lucru.
— Pentru copiii tăi, este.
În clipa aceea, Rareș a venit spre noi.
— Tată, eu nu vreau să te cert. Vreau doar să știu dacă o să ai grijă de ei.
Florin s-a uitat la fiul nostru.
— O să încerc.
Rareș a clătinat din cap.
— Și mie mi-ai spus asta de multe ori.
Cuvintele lui au fost mai grele decât orice reproș pe care i l-aș fi putut face eu.
Florin n-a mai răspuns.
A doua zi, a discutat cu Alina și cu asistentul social. A acceptat să participe la organizarea îngrijirii copiilor după externare și să contribuie la cheltuielile necesare.
Nu s-a transformat peste noapte într-un tată minunat. Dar, pentru prima dată, nu mai putea pretinde că problema nu exista.
Alina a rămas internată încă șase zile. Între timp, mătușa ei a venit la Pitești și a acceptat să stea o perioadă cu ea, după externare.
Eu am ajutat-o să cumpere câteva lucruri pentru gemeni. Nu din obligație și nici pentru că uitasem ce se întâmplase între noi, ci pentru că doi copii aveau nevoie de lucruri simple: scutece, haine curate și oameni care să-i îngrijească.
Când Alina a ieșit din spital, m-a prins de mână.
— Mirela, știu că nu merit ajutorul tău.
— Nu pentru tine am făcut-o, Alina. Și nici ca să-l scutesc pe Florin de responsabilitate.
A dat din cap, plângând.
— Știu. Îți mulțumesc.
În lunile următoare, Florin a început să-i vadă pe gemeni și să contribuie la întreținerea lor. Alina a insistat să stabilească limpede responsabilitățile fiecăruia, fără să se mai bazeze pe promisiuni.
Cu Rareș, lucrurile au fost mai grele.
Într-o seară, băiatul meu mi-a spus:
— Mamă, eu vreau să-mi cunosc fratele și sora. Dar nu vreau să mă duc la tata dacă iar o să mă dezamăgească.
L-am îmbrățișat.
— Poți să-i iubești pe cei mici fără să accepți orice de la tatăl tău.
Rareș a început să-i viziteze din când în când, când programul îi permitea și când Alina era de acord.
Într-o duminică, s-a întors acasă cu o fotografie în telefon. Ținea în brațe, așezat pe canapea și supravegheat de Alina, unul dintre gemeni, în timp ce celălalt dormea în pătuț.
— Uite, mamă. Au început să zâmbească.
M-am uitat la fotografia aceea și am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult.
Nu iertare pentru Florin. Nu împăcare cu trecutul.
Ci liniștea că fiul meu nu lăsase greșelile adulților să-i hotărască felul în care îi privea pe ceilalți.
— Sunt frumoși, Rareș, i-am spus.
El a zâmbit.
— Știu, mamă. Sunt fratele și sora mea.
Și atunci am înțeles că, deși Florin ne destrămase familia cu cinci ani în urmă, Rareș găsise singur o cale să nu transforme durerea aceea în ură.
Eu nu devenisem mama gemenilor și nici nu-mi doream să fiu.
Eram mama unui băiat de șaisprezece ani care, într-o zi de marți, îmi arătase că poți să ai grijă de cineva fără să fii obligat să-i porți întreaga povară.