Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Elena… fotografia asta… Pot s-o văd mai de aproape?
Vlad întinsese mâna spre rama pe care o țineam lipită de piept. I-am dat-o fără să spun nimic.
A privit fotografia câteva secunde. Radu avea nouă ani acolo, purta un tricou roșu și zâmbea cu toată gura. Era ultima fotografie făcută înainte de accident.
— Dumnezeule… a murmurat Vlad. Parcă mă uit la mine când eram mic.
Sorin a venit lângă noi. Când a văzut fotografia în mâinile tânărului, i s-a schimbat fața.
— De unde ești, băiete? l-a întrebat.
— Din Brașov. M-am mutat aici pentru serviciu.
— Și părinții tăi?
— Mama locuiește tot în Brașov. Pe tata nu l-am cunoscut niciodată.
Sorin s-a prins de marginea porții.
— Cum o cheamă pe mama ta?
Vlad a ezitat.
— Mariana Ionescu. De ce?
N-am să uit niciodată ce s-a întâmplat atunci.
Soțul meu s-a făcut alb la față. A deschis gura, dar n-a scos niciun sunet.
— Sorin? am întrebat. O cunoști?
— Elena, intră în casă.
— Te-am întrebat dacă o cunoști!
Vlad ne privea nedumerit.
— Domnule, dacă am făcut ceva…
— N-ai făcut nimic, băiete, a răspuns Sorin. Te rog doar să ne lași puțin.
Tânărul mi-a înapoiat fotografia și s-a retras spre casa lui.
Am intrat după soțul meu și am închis ușa.
— Acum vorbește.
Sorin s-a așezat pe marginea canapelei. Își freca mâinile, așa cum făcea când era foarte speriat.
— Mariana a lucrat cu mine la depozit, înainte să se nască Radu.
— Și?
— Am avut o relație cu ea.
M-am sprijinit de tocul ușii.
— Ce fel de relație?
— Una pe care n-ar fi trebuit s-o am.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— M-ai înșelat?
A dat din cap.
— A fost înainte să rămâi însărcinată cu Radu. Câteva luni. Am rupt legătura și am crezut că s-a terminat.
— Și băiatul de alături?
Sorin și-a acoperit fața cu palmele.
— Mariana mi-a spus că era însărcinată. Eu am refuzat să cred că e copilul meu. I-am spus că nu vreau să mai aud de ea.
M-am uitat spre fereastră. Dincolo de gard, Vlad aduna ultimele lucruri din dubă.
— Are douăzeci și doi de ani, Sorin. Radu ar fi avut tot douăzeci și doi.
— Știu.
— Știai că există?
— Știam că Mariana născuse un băiat. Nu știam sigur că e al meu.
— Dar n-ai încercat niciodată să afli!
N-a răspuns.
M-am apropiat de el.
— Treisprezece ani te-am văzut plângând după Radu. Treisprezece ani mi-ai spus că nu mai avem pe nimeni. Și în tot timpul ăsta știai că undeva ar putea exista încă un copil al tău?
— Mi-a fost rușine, Elena.
— Nu. Ți-a fost mai comod să taci.
Am ieșit din cameră înainte să-mi vadă lacrimile.
În seara aceea n-am putut dormi. Mă uitam la fotografia lui Radu și încercam să înțeleg cum puteau încăpea atâtea lucruri într-o singură zi.
Dimineața, Vlad a bătut la poartă.
— Îmi cer scuze că vă deranjez. Dar mama mi-a spus ceva aseară și cred că trebuie să discutăm.
L-am poftit în curte. Sorin a ieșit și el.
— Mama mi-a povestit că, înainte să mă nasc, a avut o relație cu un bărbat căsătorit din Pitești. Mi-a spus numele lui abia ieri, după ce i-am povestit despre dumneavoastră.
Vlad s-a uitat direct la Sorin.
— Sunteți tatăl meu?
Soțul meu a început să plângă.
— E posibil, Vlad. Dar n-am dreptul să-ți spun că sunt, fără să știm sigur.
— Mama spune că sunteți. Și că ați știut de sarcină.
— Am știut, a recunoscut Sorin. Și am fugit de răspundere.
Vlad a făcut un pas înapoi.
— Douăzeci și doi de ani am crezut că tata nu voia să mă cunoască. Se pare că aveam dreptate.
A plecat fără să mai spună nimic.
În zilele următoare, Sorin a încercat să-i vorbească, dar Vlad nu i-a deschis ușa. Până la urmă, tânărul a acceptat să facă un test de paternitate.
Rezultatul a venit după aproape trei săptămâni.
Sorin era tatăl lui biologic.
Am citit hârtia de două ori. Apoi m-am uitat la soțul meu.
— Acum nu mai poți spune că n-ai știut sigur.
Sorin a încuviințat.
— O să încerc să repar ce am făcut.
— Nu poți repara douăzeci și doi de ani cu o scuză. Dar poți începe prin a nu-i mai cere băiatului nimic. Nici iertare, nici apropiere. Lasă-l să hotărască singur.
În aceeași seară i-am spus că vreau să locuim separat o vreme. Nu puteam să trec peste trădare doar pentru că adevărul ieșise la iveală după atâția ani.
Sorin s-a mutat la fratele lui, în Mioveni.
Vlad a venit la mine câteva zile mai târziu.
— Doamnă Elena, îmi pare rău că am adus atâta supărare în casa dumneavoastră.
— Tu n-ai adus-o, Vlad. Doar ai deschis o ușă pe care altcineva o ținuse închisă.
S-a așezat lângă mine pe banca din curte.
— Știți de ce m-am mutat aici?
Am clătinat din cap.
— Am primit un post bun la o firmă din Pitești. Mama mi-a spus că tatăl meu ar fi locuit cândva în orașul ăsta. N-am venit să-l caut, dar cred că speram să aflu ceva.
Mi-a arătat o fotografie cu el la nouă ani.
M-am uitat la chipul acela și am început să plâng.
Semăna cu Radu atât de mult, încât mă durea să-l privesc.
— Pot să vă întreb ceva? a spus Vlad.
— Sigur.
— Cum era fratele meu?
Era prima dată când cineva îl numea astfel pe Radu.
Am intrat în casă și am adus albumul cu fotografii.
I-am povestit despre mingea albastră, despre clătitele pe care le cerea în fiecare sâmbătă și despre felul în care ascundea biscuiți sub pernă.
Vlad a râs când i-am povestit ultima întâmplare.
Avea aceeași gropiță în obraz.
— Mi-ar fi plăcut să-l cunosc, a spus.
— Și lui i-ar fi plăcut să aibă un frate.
Nu i-am cerut lui Vlad să mă considere mama lui. Avea deja o mamă, care îl crescuse singură. Nici el nu încerca să ia locul cuiva.
Dar a început să mai treacă pe la mine. Uneori îmi aducea pâine de la brutărie. Alteori mă ajuta cu lucrurile grele din curte.
Sorin și Vlad au început și ei să vorbească, cu greu, fără promisiuni mari. Vlad nu l-a iertat peste noapte, iar Sorin a trebuit să accepte asta.
Într-o duminică, am făcut din nou plăcintă cu mere.
Vlad a venit să-mi aducă o scară pentru pomii din grădină. I-am oferit o felie.
— Mama spune că și eu mănânc prea multe dulciuri, a râs el.
L-am privit și am zâmbit.
Pentru prima dată după treisprezece ani, am putut să mă uit la un tânăr care semăna cu Radu fără să-mi doresc să fie Radu.
Fiul meu rămânea copilul pe care îl pierdusem. Vlad era un alt om, cu propria viață și propriile răni.
Iar eu nu mai trebuia să aleg între a-mi aminti de unul și a-l cunoaște pe celălalt.
Am pus încă o felie de plăcintă pe farfurie.
— Mai ia una, Vlad. Am făcut destulă.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, casa mea nu mi s-a mai părut atât de tăcută.