Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întors chitanța pe toate părțile, convinsă că nu citisem bine.
1.620 de lei.
Exact suma pe care o plătisem cu o seară înainte pentru restanțele și reconectarea curentului la casa Vioricăi.
Documentul era vechi de doisprezece ani, iar hârtia se îngălbenise. În partea de sus apărea numele unei clinici din Târgoviște.
Sub el era trecut Mihai Ionescu.
— Dumnezeule, Mihai, ce-ai făcut tu? am șoptit.
Am scos din ladă și celelalte lucruri. Sub un compartiment detașabil se afla un plic mai mare, cu câteva fotografii și o scrisoare.
Pe plic scria: “Pentru Diana, dacă într-o zi va avea nevoie să știe.”
Am recunoscut scrisul soțului meu.
M-am așezat pe un scaun din garaj și am început să citesc.
“Diana, există o femeie despre care nu ți-am povestit niciodată. O cheamă Viorica și, dacă nu ar fi fost ea, probabil că nu ne-am fi cunoscut.”
Am simțit că mi se strânge pieptul.
Mihai povestea că, la douăzeci și șapte de ani, lucrase ca șofer pentru o firmă de distribuție. Într-o dimineață de iarnă, avusese un accident pe un drum din apropierea Târgoviștei.
Mașina ieșise de pe șosea și se răsturnase într-un șanț.
Viorica, care locuia atunci într-un sat din apropiere, îl văzuse și sunase la 112.
Rămăsese lângă el până venise ambulanța.
Dar asta nu fusese tot.
Mihai avusese nevoie de recuperare după accident. Firma la care lucra intrase între timp în insolvență, iar el rămăsese fără salariu.
Viorica îl vizitase la spital, îi adusese mâncare și îl ajutase cu bani pentru câteva ședințe de recuperare într-o clinică privată.
Suma plătită atunci fusese de 1.620 de lei.
Am privit din nou chitanța.
Nu era o coincidență pregătită de cineva. Era dovada unui ajutor oferit cu doisprezece ani în urmă, pentru aceeași sumă pe care o cheltuisem eu acum.
Am continuat să citesc.
“Viorica nu m-a cunoscut înainte de accident. Nu era rudă cu mine. Când am întrebat-o de ce mă ajută, mi-a spus că și ea avusese un băiat care murise tânăr și că nu putea trece nepăsătoare pe lângă un om aflat în necaz.”
Mi-au dat lacrimile.
“Am încercat să-i înapoiez banii, dar n-a vrut să-i primească. Mi-a spus să ajut și eu pe cineva când voi putea. Și asta am încercat să fac.”
Am lăsat scrisoarea pe genunchi.
Mihai nu-mi povestise niciodată despre accidentul acela. Știam că avusese probleme de sănătate în tinerețe, dar nu și că o femeie necunoscută îl ajutase să se pună pe picioare.
Ultimele rânduri m-au făcut să plâng.
“Dacă într-o zi Viorica va avea nevoie de ajutor, te rog să nu o lași singură. Nu pentru că îi datorăm bani, ci pentru că uneori un om îți schimbă viața fără să ceară nimic.”
Am strâns foaia la piept.
— Mihai, am ajutat-o, am șoptit. Fără să știu nimic.
Atunci mi-am amintit că Viorica se mutase lângă noi cu câteva luni înainte să moară el.
Oare se recunoscuseră?
Oare Mihai știa cine era vecina noastră?
Am luat fotografia și am mers la casa ei.
Curentul fusese reconectat între timp, iar înăuntru era cald.
Viorica m-a primit cu un zâmbet obosit.
— Diana, maică, ce faci? Nu trebuia să mai vii.
I-am arătat fotografia.
Zâmbetul i-a dispărut.
A luat-o cu mâinile tremurând.
— Mihăiță…
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— L-ați cunoscut pe soțul meu.
Viorica a început să plângă.
— L-am cunoscut când era un băiat de douăzeci și șapte de ani. Era rănit și speriat. N-avea pe nimeni aproape.
— Și l-ați ajutat.
— Am făcut ce ar fi făcut orice mamă.
M-am așezat lângă ea.
— De ce nu mi-ați spus?
A oftat.
— Când m-am mutat aici, Mihai m-a recunoscut. Mi-a adus lemne, mi-a reparat poarta și mi-a spus că nu mă va mai lăsa să duc lipsă de nimic.
A privit spre fereastră.
— Dar eu i-am cerut să nu-ți spună. Nu voiam să crezi că am venit aici ca să vă cer ceva.
— Și lada de scule?
Viorica a coborât privirea.
— Mihai mi-a lăsat-o cu câteva săptămâni înainte să moară. Mi-a spus că vrea să păstrez acolo niște lucruri și că, dacă nu va mai putea să ți le dea el, să ți le trimit eu când voi considera că e momentul.
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Dumneavoastră ați trimis coletul?
A încuviințat.
— Da. Am rugat un nepot să mă ajute. Am vrut să-ți dau lucrurile lui Mihai și scrisoarea. Când m-ai ajutat aseară, am înțeles că nu mai trebuie să aștept.
— Dar de ce nu mi le-ați adus personal?
— Pentru că mi-a fost teamă că o să plângi. Și eu nu știam dacă pot să te privesc în ochi când citești.
Am luat-o de mână.
— Tanti Viorica, dumneavoastră mi-ați salvat soțul înainte să-l cunosc.
A început să plângă.
— Nu eu l-am salvat, maică. Medicii l-au îngrijit. Eu doar am stat lângă el când îi era frică.
Am îmbrățișat-o.
Pentru prima dată după moartea lui Mihai, am simțit că descoperisem o parte din viața lui pe care nu o cunoscusem.
Dar mai aveam o întrebare.
— Tanti Viorica, de ce nu mi-ați spus că aveți probleme cu facturile? Știați că Mihai v-ar fi ajutat.
A zâmbit trist.
— Tocmai de aceea. Nu voiam să mă simt ca o povară pentru familia lui.
Am strâns-o de mână.
— Nu sunteți o povară.
În zilele următoare am vorbit cu nepotul Vioricăi, care locuia în București. Mi-a explicat că mătușa lui refuzase mult timp să-i spună cât de greu se descurcă.
Am stabilit împreună un mod prin care să o ajutăm cu cumpărăturile și facturile, fără să-i luăm independența.
Nepotul a început să o viziteze mai des și să verifice dacă are nevoie de ceva.
Eu am continuat să lucrez de acasă și să-mi pregătesc venirea pe lume a bebelușului.
Nu am primit o avere, un cont secret sau o sumă care să-mi rezolve toate problemele.
Dar am primit ceva ce nu mă așteptam să găsesc în lada de scule a lui Mihai.
Într-un compartiment mic, sub câteva șurubelnițe, se afla o cutie de lemn făcută de el.
Înăuntru erau două brățări subțiri, din argint, și un bilețel.
“Pentru fetele mele. Una pentru Maria, cealaltă pentru surioara ei. Să știe că tata le-a iubit înainte să le poată ține pe amândouă în brațe.”
Am plâns cu bilețelul în mână.
Mihai cumpărase brățările înainte să se agraveze boala. Probabil voise să ni le dea după naștere.
În luna următoare, am început să am contracții mai devreme decât mă așteptam.
Am sunat la maternitate și am mers la spital, unde medicii au decis să mă țină sub supraveghere.
Viorica a venit la noi și a stat cu Maria până când sora mea a putut ajunge.
Nu i-am cerut. S-a oferit singură.
— Tu du-te liniștită, Diana. Fetița e în siguranță.
Am născut câteva săptămâni mai târziu, o fetiță sănătoasă.
I-am pus numele Elena, după mama lui Mihai.
Când am adus-o acasă, Viorica a venit cu o păturică tricotată de ea.
A privit copilul și a început să plângă.
— Are ochii lui Mihăiță.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da. Așa mi se pare și mie.
Maria s-a apropiat cu brățara ei de argint la mână.
— Mami, și Elena are una?
— Are, iubita mea. Tata le-a pregătit pentru amândouă.
Fetița a mângâiat ușor păturica surorii ei.
— Atunci tata știa că vine Elena?
Am înghițit cu greu.
— Da, puiule. Știa și o iubea foarte mult.
În seara aceea, după ce fetele au adormit, am deschis din nou lada de scule.
Am așezat scrisoarea lui Mihai lângă fotografia veche cu Viorica.
M-am gândit la ziua în care o femeie necunoscută se oprise lângă un tânăr rănit, pe marginea unui drum.
Dacă Viorica ar fi trecut mai departe, poate că Mihai n-ar mai fi avut aceeași viață.
Poate că nu ne-am fi cunoscut.
Poate că Maria și Elena n-ar fi existat.
Nu puteam ști.
Dar știam că, în seara în care plătisem factura vecinei mele, făcusem fără să-mi dau seama același lucru pe care ea îl făcuse pentru Mihai cu doisprezece ani înainte.
Ajutasem un om care avea nevoie, fără să aștept nimic în schimb.
Iar coletul acela uriaș nu-mi adusese bani sau o soluție miraculoasă.
Îmi adusese înapoi o parte din soțul meu, o poveste pe care nu apucase să mi-o spună și dovada că binele făcut cândva poate ajunge, după mulți ani, exact acolo unde este nevoie de el.
Am închis lada și am privit spre camera în care dormeau fetele.
Mihai nu mai era lângă noi.
Dar în casa aceea rămăseseră două lucruri pe care moartea nu i le putuse lua.
Dragostea lui pentru copii și binele pe care îl lăsase în urma sa.