Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am simțit că mi se înmoaie picioarele. M-am sprijinit de piatra funerară și am privit-o pe Cristina, care ținea telefonul întins spre mine.
— Cum adică Radu a venit s-o ia pe Mihaela? În seara aceea eram împreună la aniversarea unui coleg!
Cristina a mărit imaginea de pe ecran.
— Uitați-vă la oră. Mesajul a fost trimis la 20:17. Mihaela mi-a scris că soțul dumneavoastră tocmai plecase de la mine.
Am citit cuvintele de pe telefon.
“Radu a venit să mă ia. Zice că trebuie să mă întorc la fete înainte să ajungă Corina acasă. Nu înțeleg de ce atâta grabă.”
Am simțit că nu mai pot respira.
— Dar Mihaela trebuia să fie deja acasă, cu fetele!
Cristina a încuviințat.
— Tocmai asta încerc să vă spun. În seara aceea, Mihaela plecase de la dumneavoastră pentru aproape o oră. Radu știa.
M-am uitat spre fotografiile Anei și Irinei.
— Le-a lăsat singure?
— Așa mi-a povestit după incendiu. Mi-a spus că Radu o rugase să treacă pe la mine să ridice niște bani pe care îi împrumutase. Eu îi datoram 800 de lei.
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
— Și de ce nu mi-a spus nimeni?
Cristina a coborât privirea.
— Mihaela mi-a spus că soțul dumneavoastră i-a promis că se ocupă el de tot. Că nu trebuie să vă mai împovăreze cu alte detalii.
Am simțit o furie cumplită.
— Și dumneavoastră ați tăcut doi ani?
— Am crezut că anchetatorii știau. Mihaela mi-a spus că a dat declarație. Abia când am văzut materialul de la școală am înțeles că povestea prezentată public era alta.
Am privit din nou mesajul.
— Îmi puteți trimite conversația?
— Da. Vă trimit capturile, dar păstrez și telefonul dacă autoritățile au nevoie să verifice mesajele originale.
Am plecat de la cimitir fără să mai simt frigul.
În mașină, am sunat-o pe sora mea, Mariana.
— Vino la mine. Am aflat ceva despre noaptea incendiului.
Când a ajuns, i-am arătat mesajele.
Mariana le-a citit, apoi m-a privit îngrozită.
— Corina, trebuie să mergi la poliție.
— Dar dacă Radu a știut tot timpul?
— Atunci trebuie să răspundă pentru ce a ascuns.
În seara aceea, Radu a venit acasă după serviciu.
L-am așteptat în sufragerie, cu telefonul pe masă.
— Unde erai la ora opt și șaptesprezece, în noaptea incendiului?
S-a oprit în prag.
— Ce întrebare e asta?
— Răspunde-mi.
A privit telefonul, apoi pe mine.
— Corina, au trecut doi ani. De ce te chinui din nou?
— Pentru că am aflat că Mihaela a lăsat fetele singure. Și că tu ai fost după ea.
Fața i s-a schimbat.
— Cine ți-a spus?
Atunci am știut că era adevărat.
— Deci știai!
Radu s-a așezat încet.
— Corina, ascultă-mă. Nu s-a întâmplat cum crezi.
— Atunci spune-mi cum s-a întâmplat!
A început să vorbească greu.
În seara aceea, Mihaela îl sunase și îi ceruse voie să plece puțin. Cristina trebuia să-i dea niște bani, iar ea voia să-i ridice.
Radu acceptase, deși știa că fetele rămâneau singure.
— Mi-a spus că doarme amândouă, a șoptit el. Că se întoarce în douăzeci de minute.
— Și tu ai fost de acord?
— Am crezut că nu se poate întâmpla nimic.
Am simțit că mi se rupe ceva în piept.
— Aveau cinci ani, Radu! Cinci ani!
A început să plângă.
— Știu.
— Și de ce ai plecat după ea?
— Pentru că m-a sunat după aproape o oră și mi-a spus că nu găsește transport. Am plecat de la restaurant fără să-ți spun, fiindcă nu voiam să te sperii.
Mi-am amintit că Radu dispăruse o vreme de la masă. Îmi spusese că ieșise să vorbească la telefon.
— Când v-ați întors?
— Am văzut fum ieșind de sub acoperiș. Am sunat la 112. Mihaela a intrat câțiva pași, dar fumul era prea gros. Am tras-o afară.
— Și mie mi-ai spus că bona era cu fetele când a început incendiul!
Radu și-a acoperit fața.
— Mi-a fost frică să-ți spun adevărul.
— Frică de ce?
— Că mă vei urî. Că vei spune că eu sunt vinovat.
Am izbucnit în plâns.
— Dar eu m-am învinovățit doi ani! M-am întrebat în fiecare zi de ce am plecat de acasă! Tu m-ai lăsat să cred că eu le-am abandonat!
Radu a încercat să mă îmbrățișeze.
M-am ferit.
— Nu mă atinge.
A rămas nemișcat.
— Corina, îmi pare rău.
— Nu știu dacă există cuvinte care să repare ce ai făcut.
În noaptea aceea am dormit la Mariana.
A doua zi am mers la poliție și am prezentat mesajele Cristinei. Am cerut verificarea informațiilor noi și a declarațiilor date după incendiu.
Anchetatorii au analizat conversațiile, au audiat-o pe Cristina și au solicitat clarificări de la Mihaela și Radu.
Au fost verificate și datele existente în dosarul incendiului.
După câteva săptămâni, am aflat că Mihaela recunoscuse că plecase din casă și că fetele rămăseseră nesupravegheate.
Radu recunoscuse că știa și că nu îmi spusese adevărul.
Autoritățile au evaluat dacă noile informații impuneau reluarea unor cercetări și stabilirea unor responsabilități potrivit legii.
Nu toate răspunsurile au venit imediat.
Dar un lucru era clar: în seara aceea, fetele mele fuseseră lăsate singure, iar eu trăisem doi ani cu o vinovăție care nu-mi aparținea.
Când am primit confirmarea, am plâns ore întregi.
Nu pentru că durerea dispăruse.
Ci pentru că, pentru prima dată, nu mai trebuia să mă întreb dacă plecarea mea de acasă fusese greșeala care le costase viața.
Am început să merg la consiliere psihologică. Nu voiam să-mi petrec restul vieții între furie și întrebări fără răspuns.
Cu Radu am încercat să discutăm de câteva ori.
Mi-a spus că mă iubește și că ar face orice să ne salvăm căsnicia.
Dar de fiecare dată când îl priveam, îmi aminteam că mă văzuse plângând lângă paturile goale ale fetelor și alesese să tacă.
În cele din urmă, am decis să ne despărțim.
Nu pentru că nu mai aveam amintiri frumoase împreună, ci pentru că nu mai puteam construi o viață pe un adevăr ascuns atât de mult timp.
Au trecut câteva luni.
Într-o dimineață de septembrie, am mers din nou la cimitir.
Am adus crini albi pentru Ana și trandafiri roz pentru Irina.
M-am așezat lângă monument și am privit fotografiile lor.
— Fetele mele, am șoptit, mama a aflat adevărul.
Vântul mi-a mișcat ușor părul.
— Mi-aș fi dorit să fiu acolo. Dar nu v-am lăsat singure pentru că nu vă iubeam.
Am început să plâng.
Pentru prima dată, lacrimile nu mai erau amestecate cu aceeași vinovăție care mă apăsase doi ani.
Am rămas lângă ele până când soarele a început să încălzească piatra.
Când m-am ridicat, am observat un băiețel trecând pe alee cu mama lui.
Era Ștefan.
M-a recunoscut și mi-a făcut cu mâna.
— Bună ziua!
Am zâmbit.
— Bună, Ștefan.
Cristina s-a apropiat.
— Cum sunteți, doamnă Corina?
Am privit-o.
— Încerc să fiu bine. Și vă mulțumesc că mi-ați spus ce știați.
— Îmi pare rău că n-am făcut-o mai devreme.
Am încuviințat.
Nu puteam schimba trecutul. Dar adevărul, chiar venit târziu, schimbase felul în care aveam să trăiesc de acum înainte.
Am plecat de la cimitir fără să număr pașii, cum făceam de obicei.
Nu uitasem râsetele Anei și Irinei. Nu uitasem nici ultima lor îmbrățișare.
Dar nu mai purtam singură vina pentru o tragedie pe care alții încercaseră să o ascundă.
Și, pentru prima dată după doi ani, am simțit că pot să-mi amintesc de fetele mele fără să mă pedepsesc pentru fiecare clipă în care nu fusesem lângă ele.