Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața centrului de îngrijiri, cu fotografia în mână. Bărbatul necunoscut ținea vesta portocalie a Ilincăi, iar în spatele lui se vedea barca fratelui meu.
M-am întors la asistentă.
— Cine este omul acesta?
— Nu știu, domnule Sorin. Doamna Elisabeta mi-a cerut doar să vă dau plicul.
— Unde este acum?
— A fost transferată la spital. Dacă doriți să o vizitați, vă pot spune unde să întrebați de ea.
Am plecat direct spre spital.
Elisabeta era într-un salon mic, lângă fereastră. Slăbise mult, dar când m-a văzut, a încercat să zâmbească.
— Ai găsit scrisoarea, Sorin.
— Cine este omul din fotografie? am întrebat, apropiindu-mă de pat.
A închis ochii câteva clipe.
— Fiul meu. Îl cheamă Dumitru.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Fiul dumneavoastră a fost acolo când a dispărut Ilinca?
— Da. Și de aproape un an trăiește cu vina pentru ce s-a întâmplat.
M-am așezat pe scaun.
— Atunci spuneți-mi tot.
Elisabeta a tras aer în piept.
Dumitru lucra ca paznic la o pensiune de pe malul lacului. În ziua accidentului era liber și ieșise cu o barcă mică, împreună cu un prieten.
Când începuse furtuna, se îndreptaseră spre mal.
— Au văzut barca fratelui dumitale răsturnându-se, mi-a spus. Au încercat să ajungă la ei, dar valurile erau mari.
— Și Ilinca?
Elisabeta a început să plângă.
— Au văzut-o în apă. Purta vesta portocalie.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Au ajuns la ea?
— Dumitru spune că a reușit să se apropie. Fetița era conștientă și striga după unchiul ei. Dar când a încercat s-o prindă de vestă, una dintre curele s-a desfăcut.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
— Și?
— A apucat vesta. Nu și copilul. Un val a împins-o departe.
Am rămas nemișcat.
— De ce n-a spus nimănui?
— Pentru că s-a speriat. Barca lui nu avea toate documentele în regulă, iar prietenul cu care era îi spusese că vor avea probleme dacă recunosc că ieșiseră pe lac în timpul furtunii.
M-am ridicat brusc.
— Au lăsat un copil să dispară și s-au gândit la actele bărcii?
Elisabeta a început să plângă.
— Știu. N-am nicio scuză pentru el.
— Și vesta? De ce au dus-o în stuf?
— Dumitru a tras-o în barcă. Când au ajuns aproape de mal, a ascuns-o printre trestii. Credea că, dacă o găsesc salvatorii acolo, nimeni nu va mai întreba ce s-a întâmplat în larg.
M-am uitat la fotografia din mână.
— Cine a făcut poza?
— Prietenul lui. După câteva luni s-au certat, iar fotografia a ajuns la mine. Dumitru mi-a povestit tot când am fost diagnosticată.
Am simțit o furie cumplită.
— Și dumneavoastră ați știut luni întregi că eu îmi caut fiica?
Elisabeta a coborât privirea.
— La început nu știam cine ești. Apoi am văzut o fotografie cu Ilinca într-un articol despre accident. Te-am recunoscut și pe dumneata dintr-o imagine publicată acolo.
— Și totuși ați continuat să urcați în taxiul meu fără să-mi spuneți nimic?
— Da. Mi-a fost rușine. Mi-a fost teamă că îmi vei urî fiul. Dar când am aflat că nu mai am mult de trăit, am înțeles că nu pot lua adevărul cu mine.
Am privit-o mult timp.
— Unde este Dumitru?
Mi-a dat o adresă din apropierea Bicazului.
Am plecat de la spital și am mers direct la poliție.
Am predat fotografia, scrisoarea și am povestit tot ce aflasem.
Anchetatorii au început să verifice noile informații și să-i audieze pe cei implicați.
În aceeași seară, l-am sunat pe Mihai pentru prima dată după aproape un an.
Mi-a răspuns imediat.
— Sorin?
— Trebuie să vorbim.
Ne-am întâlnit a doua zi, într-un parc din Piatra Neamț.
Fratele meu părea îmbătrânit cu zece ani. Avea ochii adânciți și mâinile îi tremurau.
I-am arătat fotografia.
A privit-o, apoi a început să plângă.
— Îl cunoști? am întrebat.
— Nu. Dar am văzut barca aceea.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Atunci de ce n-ai spus?
— Am spus polițiștilor că era o barcă în apropiere. Dar nu știam cine era în ea. După accident, îmi aminteam lucrurile în bucăți.
— Și Ilinca?
Mihai și-a acoperit fața.
— Sorin, am încercat s-o țin de mână. Când s-a răsturnat barca, am căzut amândoi. Ea avea vesta, eu nu. Am prins-o de braț, dar un val ne-a despărțit.
A început să plângă în hohote.
— Am strigat după ea până nu mi-am mai simțit gâtul. Am văzut o barcă apropiindu-se și am crezut că o vor scoate.
M-am așezat pe bancă.
— De ce nu mi-ai spus asta?
— Am încercat. Dar tu mi-ai spus să nu te mai caut. Și am crezut că nu merit să fiu ascultat.
Am rămas tăcuți multă vreme.
Pentru prima dată după accident, nu-l mai vedeam doar ca pe omul care se întorsese fără fiica mea.
Îl vedeam ca pe fratele meu, care pierduse și el pe cineva drag și trăise cu vina.
Ancheta a continuat câteva luni.
Dumitru și prietenul lui au fost audiați. Au recunoscut că se aflaseră pe lac și că nu anunțaseră imediat toate împrejurările.
Au fost verificate declarațiile, fotografia și traseele bărcilor.
Informațiile noi au ajutat la reconstituirea accidentului, dar nu au schimbat adevărul cel mai dureros.
Ilinca nu fusese găsită în viață.
Nu exista nicio dovadă că ajunsese la mal sau că supraviețuise furtunii.
Căutările suplimentare, făcute în zonele indicate de martori, nu au dus la găsirea trupului ei.
Am fost nevoit să accept că scrisoarea Elisabetei nu era promisiunea unei minuni.
Era dovada că oameni care ar fi putut spune adevărul aleseseră să tacă.
Într-o după-amiază, am mers din nou la spital.
Elisabeta era foarte slăbită.
— Sorin, ai aflat ce aveai nevoie?
M-am așezat lângă ea.
— Am aflat mai mult decât știam. Dar nu mi-am găsit fiica.
A început să plângă.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Mă urăști?
Am privit-o mult timp.
— Sunt furios că ați tăcut. Dar nu vreau să-mi petrec restul vieții urându-vă. Am pierdut deja prea mult.
Elisabeta mi-a prins mâna.
— Ilinca a fost iubită, Sorin. Asta nu poate schimba nimeni.
Am plecat fără să-i promit iertarea.
Câteva săptămâni mai târziu, Elisabeta a murit.
Am aflat de la asistenta care îmi dăduse plicul.
Nu am mers la înmormântare. Dar am aprins o lumânare pentru ea.
În primăvara următoare, Mihai m-a întrebat dacă vreau să mergem împreună la lac.
Am acceptat.
Am stat pe mal, în locul unde Ilinca obișnuia să arunce pietricele în apă.
Mihai a scos din buzunar o fotografie cu ea, făcută cu o săptămână înainte de accident.
Zâmbea larg și ținea în mână un pește mic, pe care îl eliberaseră imediat după ce îl prinseseră.
— Era atât de fericită în ziua aceea, a spus Mihai.
Am luat fotografia.
— Da. Era.
Am rămas acolo până spre seară.
Nu i-am spus fratelui meu că totul era uitat. Nu era.
Dar i-am spus că putem încerca să vorbim din nou.
În lunile următoare am renunțat la turele de taxi din fiecare seară. Am păstrat câteva curse pe săptămână, dar am început să mă întorc acasă înainte să se facă întuneric.
Am scos din dulap hainele Ilincăi și le-am sortat cu grijă. Unele le-am păstrat. Pe altele le-am donat, după ce am fost pregătit.
Într-o seară, am intrat în camera ei și am găsit pe birou un caiet vechi.
Pe prima pagină scrisese:
“Tata spune că sunt cea mai curajoasă fată din lume.”
Am început să plâng.
Nu știu dacă voi afla vreodată fiecare secundă a accidentului.
Dar știu că Ilinca nu a fost abandonată de unchiul ei. Mihai a încercat s-o salveze.
Și mai știu că oamenii care au ascuns adevărul vor trebui să răspundă pentru propriile fapte, potrivit legii.
În seara aceea am stins lumina din camera Ilincăi, apoi am aprins-o pe cea din sufragerie.
Nu mai aveam nevoie să țin toate luminile aprinse ca și cum fata mea s-ar putea întoarce în orice clipă.
Aveam nevoie să învăț să trăiesc cu dragostea pentru ea, chiar dacă nu mai puteam s-o țin în brațe.
Iar când Mihai m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să bem o cafea a doua zi, i-am răspuns:
— Da, frate. Vino pe la mine.
Pentru prima dată după aproape doi ani, nu mi-a mai fost teamă să deschid ușa.