Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat fotografia din mâna avocatului și m-am apropiat de veioză.
Nu exista nicio îndoială. Fata cu părul prins în două cozi eram eu. Lângă mine stătea mama, iar în spatele nostru, puțin într-o parte, era Ștefan.
Mai tânăr, cu obrajii plini și părul des, dar cu aceiași ochi căprui pe care ajunsesem să-i iubesc.
— Cum adică m-a căutat ani întregi? am întrebat. Eu nu-l cunoscusem înainte de programul de voluntariat!
Avocatul Mihai Dumitrescu și-a așezat servieta lângă scaun.
— Doamnă Alina, în urmă cu douăzeci de ani, Ștefan avea douăzeci de ani și era student. În vara aceea făcea voluntariat la spitalul din Sibiu.
Am privit din nou fotografia.
Îmi aminteam perioada aceea.
Mama fusese internată aproape trei luni după un accident de circulație. Avea nevoie de mai multe intervenții și recuperare, iar eu mergeam la spital aproape zilnic.
Tata murise când eram mică. Nu aveam frați, iar singura noastră rudă apropiată era o mătușă din Mediaș.
— Ștefan a cunoscut-o pe mama dumneavoastră în spital, a continuat avocatul. Îi ducea cărți, o ajuta să scrie scrisori și uneori stătea de vorbă cu ea.
Am simțit un nod în gât.
— Și eu?
— V-a văzut de câteva ori. Erați o adolescentă care venea după școală și stătea lângă patul mamei până seara.
M-am așezat.
— Dar de ce m-a căutat?
Avocatul a scos din plic o scrisoare.
— Pentru că mama dumneavoastră i-a încredințat ceva.
Am recunoscut imediat scrisul mamei.
Murise la patru ani după accident, când eu aveam douăzeci de ani.
Scrisoarea era datată cu câteva luni înainte de moartea ei.
“Dragă Ștefan, dacă vreodată o vei întâlni pe Alina, spune-i că nu trebuie să-și petreacă viața având grijă de oameni bolnavi doar pentru că n-a putut să mă salveze pe mine.”
Mi-am dus mâna la gură.
Am continuat să citesc.
“Fata mea crede că, dacă ar fi observat mai devreme cât de rău mă simțeam, poate aș fi trăit. Dar nu este vina ei. Era un copil. Te rog să-i spui că eu am fost fericită că am avut-o.”
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji.
În toți anii aceia purtasem în mine o vinovăție pe care nu o mărturisisem nimănui.
În ultima săptămână de viață a mamei, eu plecasem într-o excursie cu facultatea. Ea insistase să merg, spunând că se simte mai bine.
Când m-am întors, era internată din nou.
A murit două zile mai târziu.
Ani întregi mă întrebasem dacă aș fi putut face ceva.
— Ștefan știa despre asta? am întrebat.
— Da. Mama dumneavoastră îi vorbise despre vinovăția pe care o simțeați chiar înainte de moartea ei.
Am privit avocatul.
— Și de ce nu mi-a spus când ne-am cunoscut?
Mihai a oftat.
— Pentru că nu știa dacă aveți nevoie să auziți acele cuvinte de la un străin. A păstrat scrisoarea, sperând că într-o zi va găsi momentul potrivit.
— Dar cum m-a găsit după atâția ani?
— Nu v-a urmărit permanent, dacă asta vă temeți. A încercat de câteva ori să vă găsească prin cunoscuți. Știa că vă numiți Alina și că locuiați în Sibiu. Când v-a întâlnit în programul de voluntariat, v-a recunoscut după nume și după asemănarea cu mama dumneavoastră.
Am rămas tăcută.
— Deci știa cine sunt de la prima vizită.
— Da.
M-am uitat spre fotografia veche.
Mi-am amintit prima noastră partidă de joc. Felul în care mă întrebase dacă trișez. Zâmbetul lui când îi răspunsesem că numai când pierd.
Oare totul fusese pregătit?
— Domnule Dumitrescu, Ștefan m-a cerut de soție pentru că îi era milă de mine?
Avocatul a clătinat din cap.
— Nu. Dar mi-a cerut să vă dau și această scrisoare, scrisă de el.
Mi-a întins o foaie împăturită.
Am desfăcut-o cu mâinile tremurând.
“Alina, dacă citești asta, înseamnă că n-am mai avut curajul să-ți spun adevărul în față.
Te-am recunoscut în ziua în care ai intrat în casa mea. Mi-am amintit de fata care venea la spital cu un ghiozdan prea mare și îi citea mamei ei povești.
La început am vrut doar să-ți dau scrisoarea.
Dar apoi ai început să vii de trei ori pe săptămână. Mi-ai adus supă, mi-ai mutat cărțile ca să ajung la ele și ai râs de glumele mele proaste.
M-am îndrăgostit de tine înainte să găsesc curajul să-ți spun cine sunt.
Știu că ar fi trebuit să-ți mărturisesc totul. Dar mi-a fost teamă că vei crede că sentimentele mele sunt doar o datorie față de mama ta.
Nu te-am iubit pentru că mi-a cerut ea să am grijă de tine.
Te-am iubit pentru că, într-o perioadă în care oamenii vedeau numai boala mea, tu încă mă vedeai pe mine.”
M-am oprit din citit.
Avocatul a rămas tăcut.
Am continuat.
“Nu ți-am cerut să ne căsătorim ca să-ți las ceva. Nu am o avere. Casa este încă ipotecată, iar economiile mele sunt puține.
Te-am cerut de soție pentru că am vrut să fiu, măcar pentru câteva zile, omul cu care ai ales să-ți împarți viața.
Dar am greșit ascunzându-ți trecutul nostru.
Dacă aș fi avut mai mult timp, ți-aș fi spus totul.
Iartă-mă că ți-am lăsat această povară după moartea mea.”
Am pus scrisoarea pe genunchi.
— De ce a crezut că nu m-aș mai fi căsătorit cu el dacă aflam? am întrebat.
— Pentru că se temea că veți pune la îndoială tot ce a fost între dumneavoastră. Și pentru că știa cât de mult v-a durut moartea mamei.
Am privit fotografia încă o dată.
Ștefan fusese acolo, într-un moment din viața mea pe care încercasem ani întregi să-l uit.
Și totuși, când îl întâlnisem din nou, nu-mi ceruse nimic. Nu-mi vorbise despre mama. Nu-mi spusese că mă cunoaște.
Mă lăsase să-l descopăr ca pe un om nou.
— Mai este ceva, a spus avocatul.
Am ridicat privirea.
A deschis cutia de lemn și a scos un plic mic.
Înăuntru era o fotografie făcută cu telefonul, cu câteva zile înainte de cununie.
Ștefan stătea în pat, ținând verigheta între degete. Pe spatele fotografiei scrisese:
“Pentru Alina. Dacă mâinile mele nu vor putea, sper să înțeleagă că inima mea a vrut.”
Am început să plâng.
Nu pentru că aflasem un secret spectaculos.
Ci pentru că omul care mă iubise zece zile ca soție purtase în el, fără să știu, o parte din povestea mea de copil.
După plecarea avocatului, am stat multă vreme cu scrisorile în față.
Eram furioasă pe Ștefan pentru că nu avusese încredere să-mi spună adevărul.
Eram recunoscătoare pentru cuvintele mamei.
Și eram tristă că nu mai puteam să-l întreb de ce alesese să tacă.
În zilele următoare am vorbit cu sora mea și cu o prietenă apropiată despre tot ce aflasem.
Nu am încercat să transform secretul lui Ștefan într-o poveste frumoasă care să justifice minciuna.
Adevărul era că mă iubise și mă mințise prin omisiune.
Ambele lucruri puteau exista în același timp.
După câteva săptămâni, m-am întors la bibliotecă.
Într-o după-amiază, o adolescentă a venit să caute o carte pentru mama ei, internată la spital.
Am ajutat-o să aleagă ceva ușor de citit.
Când a plecat, mi-am amintit de mine la șaisprezece ani, cu ghiozdanul în spate, alergând spre salonul mamei.
Atunci am înțeles ce încercase mama să-mi spună prin scrisoare.
Nu trebuia să-mi petrec viața încercând să repar o pierdere pe care nu o provocasem.
Am continuat voluntariatul, dar am învățat să pun limite și să nu mai confund ajutorul oferit altora cu obligația de a mă pedepsi pentru trecut.
Într-o duminică, am mers la mormântul lui Ștefan.
Am pus pe piatra rece o floare albă și am scos verigheta din buzunar.
O ținusem în palmă la înmormântare, fiindcă el nu reușise să mi-o pună pe deget.
Am privit-o mult timp.
Apoi mi-am pus-o singură.
Nu ca să mă leg de o promisiune imposibilă, ci ca să-mi amintesc că, pentru zece zile, fusesem iubită de un om imperfect, care încercase să facă bine și greșise tocmai atunci când trebuia să fie sincer.
— Ștefan, am șoptit, aș fi vrut să-mi spui adevărul cât trăiai.
Vântul mi-a mișcat ușor părul.
— Dar îți mulțumesc că mi-ai lăsat cuvintele mamei.
Am plecat de la cimitir fără să mă simt vindecată de toate durerile.
Nu există o scrisoare care să șteargă douăzeci de ani de vinovăție sau zece zile de iubire pierdută.
Dar exista un adevăr pe care îl puteam duce mai departe.
Mama nu murise din vina mea.
Ștefan nu mă iubise din milă.
Iar eu nu mai trebuia să-mi dovedesc valoarea salvând pe toată lumea.
Pentru prima dată după mulți ani, am început să cred că aveam dreptul să trăiesc și pentru mine.