Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat hârtia din mâna Margaretei și am privit semnătura de la baza paginii.
Era numele meu. Laura Popescu.
Dar nu era scrisul meu.
— Eu n-am semnat asta! am spus, simțind că mi se înmoaie genunchii.
Margareta a încuviințat.
— Tocmai de aceea am refuzat să-l ajut pe Adrian. Mi-a spus că ești de acord să garantați un împrumut cu apartamentul, dar când i-am cerut să vii personal, a început să se enerveze.
Am privit din nou documentul.
— Pentru ce voia 85.000 de lei?
— Mi-a spus că are o oportunitate de afaceri. Dar nu mi-a explicat prea multe.
M-am așezat pe banca din fața magazinului.
În zece ani de căsnicie, Adrian îmi spusese mereu că eu nu mă pricep la bani. El plătea rata, el negocia contractele, el hotăra ce cumpărăm.
Eu contribuiam lunar din salariul meu, dar nu aveam acces la toate documentele.
— Și ce fac acum? am întrebat.
Margareta s-a așezat lângă mine.
— În primul rând, ajungi acasă în siguranță. Apoi verifici actele. Nu te grăbi să-l confrunți singură.
După aproape o oră, Elena a ajuns cu mașina.
Când m-a văzut, a coborât imediat și m-a îmbrățișat.
— Laura, Dumnezeule! Cum a putut să te lase aici?
Am început să plâng.
Margareta i-a explicat pe scurt ce se întâmplase și ne-a dat numărul ei de telefon.
— Dacă aveți nevoie să confirm ce am văzut, mă puteți contacta. Dar păstrați documentele și mergeți la un avocat.
I-am mulțumit.
Nu avea o mașină luxoasă, nu era o femeie bogată și nu-mi promisese că îl va distruge pe Adrian.
Era doar un om care alesese să nu întoarcă privirea când văzuse o femeie abandonată pe marginea drumului.
În seara aceea am rămas la Elena.
Fetițele erau deja acolo și s-au bucurat când m-au văzut.
— Mami, de ce ai venit cu mătușa? m-a întrebat Maria.
— Pentru că am avut o problemă cu mașina, iubita mea.
Nu voiam să le sperii.
După ce au adormit, i-am trimis lui Adrian un mesaj de pe telefonul Elenei.
“Am ajuns în siguranță. Fetele sunt cu mine. Mâine vreau să-mi aduci telefonul, portofelul și geanta.”
Mi-a răspuns aproape imediat.
“Te-ai liniștit? Poate acum înțelegi că nu poți vorbi oricum cu mine.”
Am citit mesajul de două ori.
Nu m-a întrebat dacă sunt bine.
Nu și-a cerut iertare.
Era convins că îmi dăduse o lecție.
A doua zi am mers la un avocat, împreună cu Elena.
I-am arătat copia documentului primit de la Margareta și i-am explicat ce se întâmplase.
Avocatul mi-a spus că un apartament aflat în coproprietate nu putea fi ipotecat în întregime fără consimțământul proprietarilor și că o semnătură falsificată trebuia verificată prin procedurile legale.
Am cerut un extras de carte funciară și am verificat situația imobilului.
Din fericire, nu exista nicio ipotecă nouă înscrisă.
Dar asta nu însemna că puteam ignora documentul.
Am depus o sesizare la poliție privind suspiciunea de falsificare a semnăturii și am solicitat verificarea împrejurărilor în care fusese întocmit.
În aceeași zi, Adrian a venit la Elena să-mi aducă lucrurile.
A intrat în curte cu aerul lui obișnuit, de om care consideră că are întotdeauna dreptate.
— Gata, Laura? Ți-a trecut supărarea?
Am rămas lângă ușă.
— Adu-mi geanta.
Mi-a întins-o.
— Hai acasă. Nu mai face spectacol.
— Nu mă întorc astăzi.
A râs.
— Și unde o să stai? La soră-ta?
— Deocamdată, da.
— Laura, avem doi copii. Nu poți distruge familia pentru o ceartă!
L-am privit.
— Tu m-ai lăsat pe marginea șoselei, fără telefon și fără bani. La aproape cincizeci de kilometri de casă.
— Eram nervos!
— Și eu eram supărată. Dar nu te-am abandonat nicăieri.
A făcut un pas spre mine.
— Hai să terminăm cu prostiile.
Atunci am scos copia documentului.
— Ce este asta, Adrian?
Fața i s-a schimbat.
— De unde ai hârtia?
— De la Margareta. Femeia pe care ai încercat s-o convingi că eu sunt de acord cu un credit de 85.000 de lei.
A rămas nemișcat.
— Laura, pot să explic.
— Atunci explică-mi de ce apare semnătura mea.
A început să vorbească repede.
Voia să investească într-o mică firmă de distribuție împreună cu un coleg. Avea nevoie de bani pentru o autoutilitară și pentru marfă.
— Era o ocazie bună, Laura! Puteam câștiga mult!
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că o să te opui!
— Deci ai hotărât să semnezi în locul meu?
A tăcut.
— Adrian, asta nu este o neînțelegere între soți.
A început să se enerveze.
— Tu habar n-ai ce înseamnă să faci afaceri!
— Poate. Dar știu ce înseamnă să nu semnezi în numele altcuiva.
I-am spus că depusesem sesizarea și că documentele urmau să fie verificate.
Pentru prima dată, Adrian nu mai avea o replică pregătită.
În săptămânile următoare, am rămas cu fetele la Elena. Am discutat cu un avocat despre separare, locuință și stabilirea unui program care să le permită copiilor să păstreze legătura cu tatăl lor în condiții sigure.
Nu am încercat să le întorc împotriva lui.
Le-am spus doar că mama și tata au probleme pe care trebuie să le rezolve ca adulți.
Adrian m-a sunat de multe ori.
La început mă acuza că exagerez. Apoi a început să-și ceară iertare.
— Laura, am greșit. Eram disperat să fac rost de bani.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că mi-era rușine că nu câștig suficient.
— Și ai preferat să mă umilești, să mă minți și să-mi folosești numele fără acord?
N-a răspuns.
Ancheta privind documentul a continuat, iar Adrian a fost chemat să dea explicații. Nu știam atunci care va fi rezultatul final și nu voiam să-mi construiesc viața așteptând o pedeapsă.
Aveam nevoie să mă ocup de mine și de copii.
Mi-am mărit programul de lucru la magazinul unde țineam contabilitatea și am început să pun bani deoparte.
După câteva luni, am închiriat un apartament mic, aproape de școala Mariei și de grădinița Ilincăi.
Nu era la fel de mare ca locuința noastră, dar era liniște.
Într-o duminică, Margareta m-a sunat.
— Laura, fata mea, cum te mai descurci?
I-am povestit că mă mutasem și că fetele erau bine.
— Mă bucur, mi-a spus. Știi, eu n-am făcut mare lucru atunci, la stație.
Am zâmbit.
— Ați făcut mai mult decât credeți. M-ați ajutat să ajung acasă când omul care trebuia să mă protejeze m-a lăsat pe drum.
A tăcut câteva clipe.
— Să nu uiți niciodată că nu trebuie să accepți orice doar ca să păstrezi o familie.
Am păstrat legătura cu ea.
Într-o după-amiază de primăvară, am mers împreună cu fetele la un parc din Ploiești.
Maria alerga spre leagăne, iar Ilinca încerca să țină pasul cu ea.
M-am așezat pe o bancă și le-am privit.
Mi-am amintit de banca aceea de lângă șosea, unde o femeie necunoscută îmi oferise apă și un telefon.
Atunci crezusem că nu am nimic.
Nici bani, nici mașină, nici sprijin.
Dar aveam mai mult decât îmi dădusem voie să văd.
Aveam o meserie, o soră care mă iubea, două fetițe pentru care merita să lupt și dreptul de a nu mai trăi cu frică.
Adrian îmi spusese că mersul pe jos mă va învăța să vorbesc frumos.
Nu știu dacă a regretat vreodată cu adevărat ziua în care m-a abandonat.
Dar eu am învățat ceva ce nu voi mai uita.
Drumul acela de patruzeci și opt de kilometri nu m-a dus înapoi la el.
M-a dus spre o viață în care nimeni nu mai putea hotărî cât valorez doar pentru că ridică vocea mai tare decât mine.