Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis carnețelul la prima pagină, cea scrisă cu nouăsprezece ani în urmă, și l-am așezat în fața funcționarei.
— Uitați-vă la dată. Este prima săptămână după moartea mamei mele. De atunci, în fiecare vineri, am cumpărat câte un bilet și mi-am scris numele pe el.
Gheorghe a pufnit.
— Și ce dacă? Eram căsătoriți! Banii erau ai familiei!
— Atunci de ce ai venit singur să-i încasezi? l-am întrebat. Și de ce mi-ai ascuns că ai luat biletul?
N-a răspuns.
Funcționara a răsfoit câteva pagini. Pe fiecare erau trecute data, numerele jucate și câte un mic semn făcut de mine.
— Doamnă Dumitrescu, înțeleg ce ne spuneți. Dar trebuie să verificăm documentele și condițiile de revendicare. Nu putem stabili aici cum se vor împărți eventualele drepturi patrimoniale între soți.
— Nu vă cer asta, am răspuns. Vă cer doar să nu-i dați biletul unui om care l-a luat fără acordul meu.
Gheorghe s-a ridicat brusc.
— Viorico, ieșim afară și discutăm!
— Nu. Treizeci și patru de ani am discutat numai când ai vrut tu. Astăzi rămân aici.
Funcționara a chemat un superior. După ce ne-a ascultat pe amândoi, acesta ne-a explicat că solicitarea va fi analizată potrivit regulamentului și că disputa dintre noi nu putea fi rezolvată printr-o simplă declarație la ghișeu.
Am lăsat copii ale documentelor și datele de contact, iar biletul a rămas în custodia instituției, pentru verificările necesare.
Când am ieșit, Gheorghe m-a prins de braț.
— Ai înnebunit? Din cauza ta o să pierdem premiul!
Mi-am retras mâna.
— Nu din cauza mea ai ajuns aici. Tu ai luat biletul din frigider și ai încercat să încasezi banii pe ascuns.
— Sunt și banii mei!
— Atunci de ce mi-ai spus dimineață că mă dai afară din casă fără nimic?
A privit în altă parte.
— Asta e altă discuție.
— Nu, Gheorghe. Pentru mine e aceeași discuție.
M-am întors acasă singură.
Pe masa din sufragerie erau încă hârtiile de divorț. Le-am strâns într-un dosar și am sunat-o pe Cristina, fiica noastră.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari speriată.
I-am povestit totul.
A tăcut câteva secunde.
— Vin la tine.
În mai puțin de o oră, Cristina era în sufragerie. Avea treizeci și doi de ani și mă privea de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Mamă, de ce nu ne-ai spus că tata îți controlează fiecare cheltuială?
— Pentru că m-am obișnuit. Și pentru că mi-era rușine.
— Nu trebuia să-ți fie rușine.
Apoi m-a întrebat ceva ce nu mă întrebase nimeni până atunci:
— Tu ce vrei să faci?
Am privit spre fotografiile de familie de pe perete.
— Vreau să divorțez. Dar vreau să plec cu ceea ce mi se cuvine, nu cu ce hotărăște tatăl vostru să-mi lase.
Cristina m-a ajutat să găsesc un avocat specializat în dreptul familiei.
La prima întâlnire, i-am dus actele casei, extrasele de cont pe care le aveam și documentele referitoare la premiu.
Avocatul m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Doamnă Dumitrescu, faptul că dumneavoastră ați cumpărat și semnat biletul este important pentru stabilirea împrejurărilor. Dar nu înseamnă automat că întregul premiu vă aparține exclusiv. Dacă a fost dobândit în timpul căsătoriei, trebuie analizat regimul matrimonial și caracterul bunului.
Am încuviințat.
— Nu vreau să iau ceva ce nu mi se cuvine. Vreau doar să nu mai decidă Gheorghe singur pentru amândoi.
— Atunci vom începe cu asta.
În zilele următoare, Gheorghe m-a sunat de zeci de ori.
La început mă amenința că voi cheltui premiul pe avocați. Apoi a încercat să mă convingă să renunț la divorț.
— Viorico, gândește-te! Putem cumpăra o casă la munte. Putem călători. N-o să mai avem griji!
— Joi seara voiai să mă trimiți într-o garsonieră. Vineri voiai să plecăm împreună în vacanță?
— Eram nervos când am vorbit despre divorț.
— Nu, Gheorghe. Aveai deja actele pregătite.
Într-o seară a recunoscut că văzuse biletul în frigider și verificase numerele înainte să-mi ceară divorțul.
— M-am gândit că, dacă iau premiul înainte să depunem actele, o să pot păstra mai mult, a spus.
M-am uitat la el fără să mai simt furie.
— Și după treizeci și patru de ani, atât ai crezut că valorez?
N-a avut ce să răspundă.
Procedura de verificare a premiului a durat, iar între timp avocații au discutat condițiile în care putea fi soluționată disputa. În cele din urmă, după clarificarea documentelor și a identității persoanei care cumpărase biletul, premiul a fost validat și achitat potrivit procedurilor aplicabile, cu reținerea impozitului legal.
Banii nu au devenit însă, printr-o simplă semnătură, proprietatea mea exclusivă. Drepturile fiecăruia au fost discutate în cadrul divorțului și al partajului.
Gheorghe a încercat să obțină mai mult, invocând faptul că el câștigase salariul mai mare.
Dar contribuția mea la căsnicie nu se măsura numai în salarii.
Am crescut trei copii, am lucrat, am îngrijit părinții bolnavi și am ținut gospodăria timp de treizeci și patru de ani.
La final, am ajuns la o înțelegere consemnată legal. Fiecare a primit partea stabilită din bunurile comune și din premiul net, iar casa a fost inclusă în partaj.
N-am devenit singura câștigătoare a celor 8.400.000 de lei.
Dar nici femeia care trebuia să plece cu două valize și fără nimic.
Mi-am cumpărat un apartament luminos, cu două camere, aproape de centrul Ploieștiului. Am pus deoparte bani pentru bătrânețe și am ajutat fiecare copil cu câte o sumă, fără să le cer nimic în schimb.
Într-o după-amiază, Cristina m-a găsit pe balcon, îngrijind mușcatele.
— Mamă, ești fericită?
M-am gândit câteva clipe.
— Sunt liniștită. Și cred că, pentru mine, asta înseamnă foarte mult.
În vinerea următoare am trecut pe lângă agenția Loto de unde cumpărasem bilete atâția ani.
Am intrat și am jucat o singură variantă, din obișnuință.
Pe spatele biletului mi-am scris numele întreg, așa cum făceam de nouăsprezece ani.
Viorica Elena Dumitrescu.
Apoi am zâmbit, amintindu-mi de mama.
Nu biletul mă salvase. Nici milioanele.
Banii îmi dăduseră posibilitatea să plec, dar curajul de a nu mai accepta umilința trebuise să-l găsesc singură.
Am pus biletul în portofel și am pornit spre casă.
De data aceasta, nimeni nu avea să-mi mai ceară socoteală pentru câțiva lei cheltuiți din banii mei.