Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Claudia a rămas cu mâna pe poartă, privindu-mă de parcă nu mă mai recunoștea.
— Ce să lămurim, mamă? Deschide odată, că avem bagaje!
— Tocmai despre bagajele astea vreau să vorbim.
Lucian a lăsat geamantanul lângă mașină.
— Doamnă Elena, s-a întâmplat ceva? V-am supărat cu ceva?
M-am uitat la el, apoi la fiica mea.
— De șapte ani veniți aici în fiecare weekend. La început mă bucuram. Îmi vedeam nepoții, stăteam împreună. Dar încet-încet, casa mea a devenit locul unde vă aduceți rufele murdare, unde mâncați pe gratis și unde lăsați copiii ca să vă odihniți voi.
Claudia și-a dat ochii peste cap.
— Mamă, iar începi? Suntem familia ta!
— Tocmai de aceea am tăcut atâta vreme.
— Și acum ce vrei? Să-ți plătim când venim în vizită?
— Nu vreau să-mi plătiți vizitele. Vreau să nu mai veniți cu ordine.
Lucian a privit spre sacoșele din portbagaj.
— Claudia, mama ta are dreptate că am cam exagerat.
Fiica mea s-a întors brusc spre el.
— Tu de partea cui ești?
— Nu e vorba de părți. Eu credeam că mama ta se bucură să ne ajute.
— Mă bucur să-mi văd nepoții, Lucian. Dar nu mă mai bucur când duminică seara abia pot să mă ridic din pat.
Claudia a lovit ușor poarta cu palma.
— Bine, atunci nu mai venim deloc! Să vedem cât o să-ți placă singură!
Cuvintele ei m-au durut. Era exact amenințarea de care mă temusem atâția ani.
Dar de data asta nu m-am grăbit să o împac.
— Dacă singurul motiv pentru care veniți este să muncesc pentru voi, atunci poate că avem nevoie de o pauză.
Claudia a rămas cu gura căscată.
— Nu pot să cred că îmi spui asta!
— Nici eu n-am crezut că voi ajunge să schimb yala ca să pot dormi liniștită sâmbăta.
Lucian a încercat să o liniștească.
— Claudia, hai să plecăm. Vorbim după ce ne calmăm.
— Nu! Vreau să aud de la mama dacă ne mai primește sau nu!
M-am apropiat de poartă.
— Vă primesc cu drag când veniți să mă vedeți, nu să-mi dați de lucru. Copiii sunt bineveniți, dar nu mai pot să-i îngrijesc singură câte două zile. Nu mai spăl hainele voastre și nu mai gătesc pentru toată săptămâna. Iar cheia de la casa mea rămâne la mine.
Claudia a râs nervos.
— Ai devenit foarte egoistă, mamă.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Poate. Dar dacă a avea grijă și de mine înseamnă egoism, atunci trebuia să învăț asta mai devreme.
Lucian a luat geamantanul și l-a pus înapoi în portbagaj.
— Haide, Claudia. Copiii ne așteaptă în mașină.
Fiica mea m-a privit încă o dată.
— Să nu mă suni când o să ai nevoie de mine!
A urcat în mașină și au plecat.
Am rămas lângă poartă până când nu le-am mai văzut stopurile.
Apoi am intrat în casă.
Era prima sâmbătă din ultimii ani în care nu aveam de spălat hainele lor, de pregătit trei feluri de mâncare sau de strâns jucării de pe jos.
M-am așezat pe prispă cu o cană de ceai și am plâns.
Nu de regret.
Ci pentru că mă durea că trebuise să pun o încuietoare între mine și propriul copil ca să fiu ascultată.
Au trecut două săptămâni fără niciun telefon de la Claudia.
Lucian mi-a trimis un mesaj scurt, întrebându-mă dacă sunt bine. I-am răspuns că da.
Într-o miercuri, a venit singur.
— Doamnă Elena, pot să intru câteva minute?
I-am deschis poarta.
Avea în mână o sacoșă cu fructe și câteva medicamente pe care i le cerusem cândva Claudiei să mi le cumpere.
— Nu trebuia să cheltuiești, Lucian.
— Nu e mare lucru. Dar vreau să vă spun ceva.
S-a așezat pe banca de lângă prispă.
— Claudia e foarte supărată. Dar săptămâna trecută, când a trebuit să spălăm toate hainele, să gătim și să stăm cu copiii, am înțeles cât făceați dumneavoastră pentru noi.
Am zâmbit trist.
— Nu voiam să vă fie greu. Voiam doar să nu-mi mai fie mie atât de greu.
— Știu. Și îmi pare rău că n-am văzut mai devreme.
În weekendul următor, Daria m-a sunat.
— Bunico, pot să vin la tine duminică?
— Sigur, draga mea. Dar să vorbești cu părinții.
— Mama zice că ești supărată pe noi.
Am simțit un nod în gât.
— Pe voi, copiii, nu sunt supărată niciodată. Doar că bunica a obosit și are nevoie să se odihnească.
Daria a tăcut o clipă.
— Atunci vin să stau cu tine, nu să-mi faci mâncare. Pot să aduc și o carte?
Am început să plâng.
— Adu, iubita mea.
Duminică, Lucian a adus-o pe Daria pentru două ore. Am stat pe prispă, am citit și am povestit. Când a plecat, fata și-a strâns singură lucrurile.
După încă o săptămână, Claudia a venit la poartă.
De data aceasta nu avea sacoșe, geamantan sau haine de spălat.
Avea doar o pungă mică de la brutărie.
— Mamă, putem vorbi?
Am deschis poarta.
Ne-am așezat pe banca din curte.
Claudia a privit mult timp spre mâinile ei.
— M-am supărat foarte tare pe tine, a început. Am crezut că nu ne mai vrei în viața ta.
— V-am vrut mereu. Dar voiam să mă vreți și voi pe mine, nu doar munca mea.
A început să plângă.
— Lucian mi-a spus că am profitat de tine. La început m-am certat cu el. Dar apoi m-am gândit la toate dățile când îți lăsam copiii și plecam fără să te întreb dacă poți.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Îmi pare rău, mamă. Nu mi-am dat seama cât de urât mă purtam.
— Claudia, ți-am spus de multe ori că mă dor genunchii. Mi-am cumpărat medicamente din banii de pensie, în timp ce voi plecați cu mâncare pentru o săptămână. Nu era vorba că nu-ți dădeai seama. Era mai ușor să nu mă asculți.
Fiica mea și-a șters lacrimile.
— Ai dreptate.
Am rămas o vreme tăcute.
Apoi Claudia m-a întrebat:
— Putem să începem de la capăt?
— Putem să încercăm. Dar nu ca înainte.
I-am explicat că vreau să mă anunțe înainte să vină, că nu mai primesc rufe de spălat și că, atunci când stau cu nepoții, părinții lor trebuie să se ocupe de ei.
— Și dacă într-o sâmbătă îți spun că sunt obosită, vreau să accepți fără să mă faci să mă simt vinovată.
— O să accept, mamă.
Nu i-am dat o cheie nouă.
Nici nu mi-a cerut.
În lunile care au urmat, Claudia a început să vină mai rar, dar altfel. Uneori îmi aducea cumpărăturile. Alteori mă ducea la medic. Când veneau copiii, Lucian se ocupa de ei, iar eu puteam să stau liniștită lângă nepoți, fără să alerg toată ziua.
Într-o duminică, Claudia m-a găsit pe prispă, citind.
— Mamă, ai nevoie de ceva?
Am ridicat ochii din carte.
— Nu, draga mea. Astăzi am tot ce-mi trebuie.
S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
Pentru prima dată după mulți ani, fiica mea venise să stea cu mine, nu să-mi dea ceva de făcut.
Iar cheia cea nouă a rămas în buzunarul meu, nu ca să-mi țin familia departe, ci ca să nu mai uit niciodată că și casa mea, și timpul meu, și liniștea mea îmi aparțin.