Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mircea s-a oprit la câțiva pași de mine. Avea în mână o sticlă de apă minerală, dar când mi-a văzut expresia, a lăsat-o pe tejghea.
— Doina, te rog. Hai să discutăm în cameră.
— Nu. Am discutat deja în cameră și m-ai mințit. Acum vreau adevărul.
Irina privea când la mine, când la el. Părea că ar fi vrut să dispară în spatele recepției.
— Domnule Mircea, îmi cer scuze dacă am creat o neînțelegere, a spus ea.
— Nu dumneavoastră ați creat-o, i-am răspuns. Soțul meu a făcut-o.
Mircea și-a trecut mâna peste frunte.
— Am venit aici de câteva ori, Doina. Dar nu pentru ce crezi tu.
— Și de unde știi ce cred eu?
N-a răspuns.
M-am apropiat de el.
— Ai adus aici o altă femeie?
A închis ochii pentru o clipă.
— Nu.
— Atunci de ce ai ascuns vizitele?
— Pentru că mi-a fost rușine.
Am rămas nemișcată.
— Rușine de ce?
Mircea s-a uitat spre Irina, apoi spre scările hotelului.
— Te rog, vino cu mine. Îți arăt ceva.
Am urcat în cameră fără să ne atingem.
Când am intrat, Mircea a deschis valiza și a scos un plic mare, îngălbenit, legat cu o panglică albastră.
L-a pus pe pat.
— Am vrut să-ți spun de multe ori, Doina. Dar de fiecare dată m-am răzgândit.
În plic erau fotografii vechi, chitanțe și câteva scrisori.
Am luat prima fotografie.
Era făcută în fața hotelului, într-o iarnă cu multă zăpadă. Mircea stătea lângă un bărbat în vârstă, cu o căciulă neagră și un baston.
L-am recunoscut imediat.
— Tata?
Mircea a dat din cap.
Tatăl meu murise cu șase ani în urmă. Fusese un om mândru, încăpățânat, care nu accepta ajutor de la nimeni.
— Ce căutai aici cu tata?
Mircea s-a așezat pe marginea patului.
— Prima dată am venit cu el acum doisprezece ani. M-a rugat să-l aduc la Sinaia, dar să nu-ți spun.
— De ce?
— Pentru că voia să vadă locul unde ai fost fericită în luna de miere.
M-am uitat la fotografie.
— Nu înțeleg.
Mircea a scos o scrisoare din plic.
— Tatăl tău mi-a mărturisit atunci ceva ce nu ți-a spus niciodată. Când ne-am căsătorit, el a fost împotriva nunții. Îți amintești?
Cum să nu-mi amintesc?
Tata îl considera pe Mircea prea sărac. Spunea că un inginer la început de drum nu-mi putea oferi o viață bună.
În ziua nunții abia dacă îi strânsese mâna.
— După mulți ani, a început să regrete, a spus Mircea. Mi-a zis că se înșelase în privința mea și că voia să facă ceva pentru tine.
— Ce anume?
— Să-ți pregătească o surpriză pentru aniversarea de patruzeci de ani.
Am simțit cum mi se umezeau ochii.
— Cu doisprezece ani înainte?
— Tata știa că sănătatea lui nu era bună. Voia să fie sigur că, atunci când va veni ziua aceea, vei avea ceva de la el.
Mircea mi-a întins scrisoarea.
Am desfăcut-o cu grijă.
Era scrisul tatălui meu, cu litere mari și apăsate.
“Doina mea, dacă citești asta, înseamnă că au trecut patruzeci de ani de când ai ales să te măriți cu Mircea, deși eu nu eram de acord. Am greșit. El a avut grijă de tine mai bine decât aș fi știut eu vreodată. Îmi pare rău că n-am avut curajul să-ți spun asta cât eram lângă tine.”
Am început să plâng.
Mircea a așteptat să termin.
— Tata a plătit atunci un avans pentru o viitoare aniversare la hotel. Eu am păstrat legătura cu cei de aici. După moartea lui, am revenit din când în când ca să verific dacă rezervarea și scrisoarea mai erau păstrate.
M-am uitat la el.
— Și de ce n-ai spus nimic când am făcut eu rezervarea?
— Pentru că voiam să fie o surpriză. Am vorbit cu hotelul să pregătească o cină și să-ți aducă scrisoarea după ce ajungem.
— Dar recepționera știa că ai mai venit.
— Da. Și eu am rugat-o să nu-ți spună, ca să nu stric surpriza.
Am tăcut mult timp.
O parte din mine voia să-l îmbrățișeze. Alta era încă rănită.
— Mircea, dacă mi-ai fi spus măcar că pregătești ceva pentru aniversare, n-aș fi crezut că mă înșeli.
— Știu. Am vrut să iasă perfect și am făcut totul mai rău.
M-am așezat lângă el.
— Când Irina a spus că vii mereu aici, am simțit că patruzeci de ani din viața mea au fost o minciună.
Mircea mi-a luat mâna.
— N-am avut niciodată pe altcineva, Doina. Dar am greșit că te-am lăsat să crezi asta, chiar și pentru câteva ore.
Am rămas așa, fără să vorbim.
Seara, la restaurantul hotelului, ne aștepta o masă lângă fereastră, cu vedere spre munte. Pe masă era un buchet mic de flori albe și o fotografie cu noi din luna de miere.
Irina a venit să ne întâmpine.
— Doamnă Doina, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat la recepție.
I-am zâmbit.
— Nu aveți de ce să vă cereți scuze. Ați spus adevărul. Noi trebuia să știm să vorbim despre el.
După cină, Mircea mi-a mai arătat o fotografie.
Era tata, în aceeași cameră de hotel, ținând în mână un buchet de flori.
Pe spate scrisese: “Pentru fata mea, când se întoarce aici.”
Am strâns fotografia la piept.
În noaptea aceea, am stat mult pe balcon, privind luminile din Sinaia.
Mircea a venit lângă mine.
— Îți mai amintești ce ți-am promis acum patruzeci de ani?
— Că o să ne întoarcem aici când vom avea bani.
A zâmbit.
— Și uite că ne-am întors.
M-am sprijinit de umărul lui.
— Data viitoare, Mircea, fără surprize care mă fac să cred că am trăit lângă un străin.
— Promit.
Am râs amândoi.
Nu uitasem spaima de la recepție. Dar înțelesesem că o căsnicie lungă nu înseamnă că nu mai poți greși, ci că trebuie să ai curajul să spui adevărul chiar și atunci când crezi că o minciună mică protejează o surpriză frumoasă.
Iar în dimineața următoare, când am deschis ochii și am văzut munții prin fereastră, m-am gândit la tata.
Poate că nu apucase să-mi spună în viață cât de mult regreta că nu ne susținuse căsnicia.
Dar, după atâția ani, îmi lăsase un ultim dar: liniștea de a ști că fusese, în felul lui stângaci, mândru de alegerea mea.