Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nicolae a ridicat privirea din dosar și s-a uitat la tata.
— Nea Gheorghe, doamna Violeta mi-a dat contul. Mi-a spus că dumneavoastră ați împuternicit-o să se ocupe de toate încasările.
Tata s-a sprijinit mai bine în baston.
— Care Violeta? Fata mea?
— Da. Doamna Violeta. Eu am plătit în fiecare an, exact cum scrie în contract.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nicolae, vrei să spui că arenda n-a intrat niciodată în contul tatei?
— Eu am făcut transferurile în contul indicat de sora dumneavoastră. Am toate ordinele de plată.
Mi-a întins prima hârtie.
Beneficiar: Violeta Marinescu.
Suma: 74.800 de lei.
Am verificat și celelalte două documente. Aceeași beneficiară, sume apropiate, plătite în ultimii trei ani.
În total, peste 220.000 de lei.
M-am uitat la tata.
— Tată, tu ai știut că Violeta primește banii?
Bătrânul a clătinat încet din cap.
— Eu i-am dat procură să mă ajute cu banca și cu facturile. Nu i-am dat pământul și nici dreptul să păstreze arenda pentru ea.
Nicolae părea tot mai neliniștit.
— Nea Gheorghe, eu am crezut că sunteți de acord. Violeta mi-a spus că așa e mai simplu, fiindcă dumneavoastră sunteți la cămin.
Tata a întins mâna spre dosar.
— Niculae, nu te învinovățesc înainte să lămurim totul. Dar de astăzi nu mai schimbi nimic fără să vorbești direct cu mine.
— Am înțeles, nea Gheorghe.
L-am ajutat pe tata să se așeze pe o bancă de lângă magazie.
Stătea cu pălăria pe cap și privea spre câmpul de porumb cules.
— Patruzeci și două de hectare, Mariano. Le-am muncit o viață întreagă. Și eu stau la cămin, iar tu îți cheltuiești pensia ca să mă îngrijești.
— Tată, nu-mi pare rău că te-am ajutat.
— Știu, fata mea. Dar nu trebuia să plătești tu când pământul meu aducea bani.
Am scos telefonul.
— O sun pe Violeta.
Tata mi-a prins mâna.
— Nu la telefon. Vreau să vină aici și să-mi spună în față ce a făcut.
Am sunat-o și i-am cerut să vină la fermă. Nu i-am explicat motivul.
A ajuns după aproape o oră, cu mașina ei albă, îmbrăcată elegant, de parcă mergea la o întâlnire de afaceri.
Când ne-a văzut pe toți trei lângă magazie, s-a oprit.
— Ce se întâmplă? Tată, de ce ai plecat de la cămin?
Bătrânul și-a ridicat privirea.
— Violeto, unde sunt banii din arendă?
Sora mea a încremenit.
— Ce bani?
— Banii pentru pământul meu. Cei pe care Nicolae ți i-a trimis în ultimii trei ani.
Violeta s-a uitat spre arendaș.
— Nicolae, de ce le-ai arătat documentele? Nu trebuia să discutăm noi înainte?
— Doamnă Violeta, nea Gheorghe este proprietarul. M-a întrebat direct.
Tata a lovit ușor pământul cu bastonul.
— Nu-l certa pe Nicolae. Cu mine vorbești!
Violeta și-a încrucișat brațele.
— Tată, eu m-am ocupat de toate. Impozite, reparații, acte, drumuri. Crezi că lucrurile astea se fac singure?
— Și pentru asta ai păstrat peste două sute de mii de lei?
— Nu i-am păstrat pe toți!
Am făcut un pas înainte.
— Atunci spune-ne cât ai cheltuit pentru tata și unde este diferența.
Sora mea a început să vorbească repede.
— Am plătit impozitul pe teren, am reparat acoperișul casei, am cumpărat materiale pentru gard…
— Arată-ne facturile, i-am spus.
— Nu le am aici!
— Dar banii i-ai avut.
Violeta s-a întors furioasă spre mine.
— Tu nu știi cât am alergat eu pentru tata! Tu veneai la cămin cu fructe și plecai. Eu mă ocupam de toate problemele!
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Violeta, eu am plătit 115.200 de lei pentru îngrijirea lui. Direct către cămin. Din economiile mele. Și tu îmi spuneai în fiecare lună că nu mai are bani!
Tata a ridicat mâna.
— Destul! Vreau să știu un singur lucru. Ai folosit banii mei pentru tine?
Violeta a tăcut.
Apoi și-a coborât privirea.
— Am avut niște probleme financiare.
— Ce probleme? a întrebat tata.
— Firma soțului meu a rămas cu datorii. Am crezut că o să pun banii la loc înainte să afle cineva.
M-am uitat la ea fără să pot vorbi.
— Și când ai văzut că nu poți să-i pui la loc, ai continuat să-mi ceri mie bani?
Violeta a început să plângă.
— Mariana, nu știam ce să fac!
— Puteai să-mi spui adevărul. Puteai să-i spui tatei. Dar ai ales să ne minți trei ani!
Tata s-a ridicat cu greu, sprijinindu-se în baston.
— Violeto, eu te-am crescut să muncești cinstit. Nu să iei de la sora ta și de la mine ca să acoperi datoriile altora.
— Tată, te rog…
— Nu vreau promisiuni. Vreau socoteală pentru fiecare leu.
În zilele următoare, am mers împreună cu tata la un avocat din Slatina.
Am verificat procura, contractul de arendă, extrasele bancare și documentele pe care Nicolae ni le pusese la dispoziție.
Avocatul ne-a explicat că trebuia stabilit exact ce sume fuseseră încasate, ce cheltuieli reale se făcuseră în interesul tatei și ce bani fuseseră folosiți fără acordul lui.
Tata a decis să revoce procura Violetei și să ceară ca toate veniturile viitoare din arendă să fie plătite direct în contul său.
Nicolae a primit noile instrucțiuni în scris.
Pentru trecut, am cerut o situație completă a încasărilor și cheltuielilor.
Violeta a adus, în cele din urmă, câteva facturi și chitanțe. O parte dintre bani fuseseră folosiți într-adevăr pentru impozite și reparații.
Dar cea mai mare parte nu putea fi justificată prin cheltuieli făcute pentru tata.
După mai multe discuții, Violeta a recunoscut în scris sumele pe care le folosise pentru datoriile familiei ei și a acceptat un angajament de restituire, întocmit cu sprijin juridic.
Nu am recuperat totul imediat. A fost nevoie de un plan de plată și de verificarea fiecărei tranșe.
Tata a insistat ca banii restituiți să intre în contul lui, nu în al meu.
— Sunt banii pământului, Mariano. Din ei îmi plătesc îngrijirea. Și dacă rămâne ceva, vedem noi.
Apoi s-a întors spre mine.
— Dar tu trebuie să-ți recuperezi economiile.
Am stabilit, cu ajutorul avocatului, cum puteau fi documentate contribuțiile mele și cum urma să fie discutată compensarea lor din sumele recuperate, fără să afectăm plata căminului.
În lunile următoare, tata n-a mai avut nevoie să-i cer bani din pensia mea.
Arenda și pensia lui acopereau cheltuielile curente, iar eu am început să pun din nou bani deoparte.
Cu Violeta, relația nu s-a reparat peste noapte.
Venea să-l vadă pe tata, dar el nu mai accepta să discute despre bani fără documente.
Într-o după-amiază, am mers din nou împreună la fermă.
Nicolae tocmai pregătea utilajele pentru lucrările de toamnă.
Tata a coborât încet din mașină și s-a uitat peste câmp.
— Mariano, adu-mi pălăria!
Am zâmbit și i-am pus-o pe cap.
— Iar vrei să faci inspecție, tată?
— Nu, fata mea. Vreau doar să-mi văd pământul.
Am rămas lângă el, privind lanurile de la marginea satului.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Nu că Violeta a luat banii. Banii se mai pot câștiga. M-a durut că te-a lăsat pe tine să te lipsești de atâtea lucruri, deși știa că nu era nevoie.
I-am strâns mâna.
— Important e că acum știm adevărul.
Tata a privit spre casa de cărămidă în care trăise cu mama aproape cincizeci de ani.
— Pământul ăsta l-am muncit ca să nu fiți niciodată la mila nimănui. Nu ca una dintre fetele mele să se îmbogățească pe ascuns, iar cealaltă să-și cheltuiască bătrânețea plătind pentru mine.
Nu i-am răspuns.
L-am lăsat să privească în liniște câmpul.
Pentru prima dată după trei ani, tata știa exact ce venituri avea, cine îi administra banii și cât costa îngrijirea lui.
Iar eu nu mai trebuia să aleg între liniștea mea financiară și grija pentru omul care mă crescuse.
Când ne-am întors spre mașină, tata și-a potrivit pălăria și mi-a zâmbit.
— Hai acasă, Mariano. Astăzi am făcut destulă treabă.