Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu mâna întinsă spre Adriana. Victor mă privea îngrozit, iar tânăra de lângă ea își ștergea obrajii.
— Gabriela, te rog, a repetat soțul meu. Lasă-mă să-ți explic.
— Atunci explică-mi cine sunt femeile astea.
Victor a coborât privirea.
Adriana mi-a pus hârtia în mână.
Era copia unui certificat de naștere. În dreptul numelui copilului scria Teodora, iar la rubrica tată apărea numele complet al soțului meu: Victor Dumitrescu.
Data nașterii era de acum douăzeci și cinci de ani.
M-am uitat la tânăra din fața mea.
— Tu ești Teodora?
A încuviințat.
— Da, doamnă. Și Victor este tatăl meu.
Am simțit că salonul se învârte cu mine. M-am sprijinit de spătarul unui scaun.
— Victor, tu ai o fiică?
— Gabriela, s-a întâmplat înainte să ne căsătorim.
— Nu te-am întrebat când s-a întâmplat. Te-am întrebat dacă ai o fiică!
— Da, a șoptit.
Douăzeci și doi de ani.
Douăzeci și doi de ani în care îl întrebasem dacă regretă că nu avem copii. În care plânsesem împreună după tratamente nereușite. În care îmi spusese că noi doi suntem singura familie de care are nevoie.
Și el avea o fiică.
— De când știi? am întrebat.
Victor a tăcut.
Adriana a răspuns în locul lui.
— De când eram însărcinată. Ne-am despărțit înainte să nasc, dar el a recunoscut copilul. A venit la maternitate și a semnat actele necesare.
M-am întors spre Victor.
— Deci nu era o bănuială. Știai sigur.
— Da.
— Și de ce n-ai spus nimic?
— Mi-a fost teamă că mă vei părăsi.
Am început să râd printre lacrimi.
— M-ai lăsat să cred că nu vom avea niciodată copii, în timp ce tu aveai deja unul!
Teodora a făcut un pas înainte.
— Doamnă Gabriela, vă rog să nu credeți că am venit să vă rănesc. Eu nici măcar nu știam că tata nu v-a spus despre mine.
Am privit-o mai atent.
Avea ochii lui Victor, dar expresia era a unei tinere care ar fi vrut să fie oriunde altundeva.
— Tu ai avut legătură cu el în toți anii aceștia?
— Da. Nu foarte des când eram mică, dar venea la zilele mele de naștere. Mă ajuta cu școala. În ultimii ani ne vedeam cam o dată pe lună.
M-am uitat spre Victor.
— O dată pe lună?
— Gabriela…
— Când îmi spuneai că mergi la întâlniri cu foștii colegi? Când plecai sâmbăta să rezolvi probleme la serviciu?
N-a răspuns.
Tăcerea lui mi-a fost suficientă.
În clipa aceea, am înțeles că nu-mi ascunsese doar existența unui copil. Îmi ascunsese douăzeci și doi de ani de întâlniri, telefoane, aniversări și minciuni.
M-am așezat, fiindcă mă simțeam slăbită.
Teodora s-a apropiat imediat.
— Vă aduc un pahar cu apă?
— Nu, draga mea. Mulțumesc.
Am rostit cuvintele fără să mă gândesc. Fata aceea nu-mi făcuse nimic.
Adriana și-a strâns dosarul la piept.
— Mai este ceva ce trebuie să știți.
Victor a ridicat brusc capul.
— Adriana, ajunge!
— Nu, Victor. Tocmai asta e problema. De fiecare dată ai spus că ajunge și că trebuie să mai așteptăm.
M-am uitat la ea.
— Ce anume?
— Teodora a aflat despre boala lui acum opt luni. A vrut să fie evaluată ca posibil donator.
Am simțit un fior.
— Ce?
Teodora a încuviințat.
— Tata mi-a spus că are nevoie de transplant. Am întrebat dacă pot face analizele. Dar el a refuzat.
— De ce? am întrebat.
Victor își frământa mâinile.
— Pentru că nu voiam să te implic, Teodora. Ești tânără. Ai toată viața înainte.
— Și Gabriela nu avea? a întrebat Adriana.
În salon s-a făcut liniște.
M-am uitat la soțul meu.
— Victor, eu am patruzeci și nouă de ani. Am trecut prin analize, evaluări și o operație serioasă. Știai că fiica ta se oferise să fie evaluată și nu mi-ai spus?
— Tu ai vrut să donezi, Gabriela. Medicii ți-au explicat totul. Nu te-am obligat.
— Știu foarte bine că nu m-ai obligat! Dar mi-ai ascuns că exista și o altă persoană dispusă măcar să discute cu medicii.
— Nu știam dacă Teodora era compatibilă.
— Nici eu nu știam înainte să fac analizele!
Teodora a început din nou să plângă.
— Eu nu vreau să vă pară rău că l-ați ajutat pe tata.
Am privit-o.
— Nu-mi pare rău că am salvat o viață, Teodora. Îmi pare rău că omul pentru care am făcut-o nu mi-a spus adevărul.
În acel moment, o asistentă a intrat în salon. Observase agitația și ne-a rugat să încheiem vizita, pentru că Victor avea nevoie de odihnă.
M-am ridicat cu grijă.
— Gabriela, unde pleci? a întrebat soțul meu.
— Acasă.
— Trebuie să discutăm.
— Vom discuta când voi putea să te privesc fără să mă întreb ce altceva mi-ai ascuns.
Am ieșit pe coridor. Adriana și Teodora au venit după mine.
Lângă lift, Adriana m-a oprit.
— Doamnă Gabriela, îmi pare rău că ați aflat așa. Am încercat să-l convingem să vă spună singur. Dar când am aflat că dumneavoastră i-ați donat rinichiul, n-am mai putut să tăcem.
— De unde ați aflat?
— Victor i-a spus Teodorei după operație. I-a cerut să nu vină la spital, ca să nu vă supere în timpul recuperării.
Am închis ochii.
Chiar și după transplant, el încercase să păstreze secretul.
Teodora mi-a atins ușor brațul.
— Nu trebuie să mă primiți în viața dumneavoastră. Dar vreau să știți că nu am vrut să vă iau nimic.
M-am uitat la ea.
— Nu tu mi-ai luat ceva, draga mea.
Am plecat spre casă cu pași înceți.
În seara aceea am scos din dulap albumele noastre de familie. Fotografii din vacanțe, aniversări, sărbători. Victor zâmbea în toate, cu brațul în jurul meu.
M-am întrebat câte dintre zilele acelea fuseseră urmate de întâlniri cu fiica lui despre care eu nu știam nimic.
A doua zi, am sunat-o pe sora mea, Camelia, și i-am povestit totul.
A venit imediat.
— Gabriela, nu trebuie să iei nicio hotărâre astăzi. Abia te recuperezi după operație.
Avea dreptate.
În săptămânile următoare, mi-am respectat controalele medicale și recomandările medicilor. Nu voiam ca durerea sufletească să mă facă să-mi neglijez sănătatea.
Victor a fost externat după ce medicii au considerat că starea lui permite continuarea recuperării acasă.
Eu i-am cerut să locuiască o vreme la fratele lui.
— Gabriela, după tot ce am trecut împreună, mă dai afară?
M-am uitat la el.
— Tocmai pentru că am trecut prin atâtea împreună, ar fi trebuit să-mi spui adevărul.
— Am vrut să te protejez.
— Nu m-ai protejat. Ai hotărât în locul meu ce am voie să știu despre propria căsnicie.
A plecat fără să mai insiste.
După aproape două luni, am acceptat să ne întâlnim într-un loc liniștit.
Victor mi-a spus că îi era rușine de felul în care se despărțise de Adriana și că, atunci când mă cunoscuse, se temuse să nu mă piardă.
— La început am tot amânat, a recunoscut. După aceea, fiecare an făcea adevărul mai greu de spus.
— Și fiecare an m-a făcut să am și mai multă încredere în tine.
A început să plângă.
— Mă poți ierta?
Am privit bărbatul pe care îl iubisem douăzeci și doi de ani.
— Poate într-o zi voi putea să te iert. Dar nu mai pot să fiu soția ta.
Am început procedurile de divorț.
Nu a fost o hotărâre luată din răzbunare. Pur și simplu, nu mai puteam construi o viață alături de un om care îmi ascunsese atât de mult timp ceva atât de important.
Cu Teodora am păstrat legătura.
Prima dată ne-am întâlnit la o cafenea, fără Victor și fără Adriana.
Mi-a povestit că terminase facultatea și lucra la un cabinet de arhitectură. Eu i-am povestit despre meseria mea și despre anii în care îmi dorisem un copil.
— Mi-aș fi dorit să vă cunosc mai devreme, mi-a spus ea.
Am zâmbit trist.
— Și eu, Teodora. Dar nu putem schimba ce a fost.
Nu am încercat să-i devin mamă. Avea deja una care o crescuse cu dragoste.
Dar am descoperit că puteam să ne cunoaștem fără să purtăm vina lui Victor între noi.
Într-o după-amiază, după un control medical la care rezultatele fuseseră bune, am ieșit din spital și m-am oprit câteva clipe pe trepte.
M-am gândit la ziua în care acceptasem să donez un rinichi.
Dacă aș fi știut atunci tot adevărul, poate că viața mea ar fi luat o altă direcție. Nu aveam cum să știu.
Dar nu voiam să-mi petrec restul anilor regretând că ajutasem un om să trăiască.
Victor primise o șansă la viață.
Eu îmi dădeam acum mie însămi șansa de a trăi fără minciuni.
Și, pentru prima dată după multă vreme, am pornit spre casă fără să simt că trebuie să salvez pe altcineva înainte să am grijă de mine.