Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin s-a uitat la preot, apoi la bătrâna care își strângea sacoșa la piept.
— Părinte, ce legătură are femeia aceasta cu familia mea?
Părintele Vasile a oftat.
— Sorine, câți ani aveai când tatăl tău a rămas fără serviciu?
Bărbatul a încruntat sprâncenele.
— Vreo doisprezece. Dar de ce mă întrebați?
— Și îți amintești iarna aceea în care mama ta era bolnavă, iar voi abia aveați ce pune pe masă?
Sorin a rămas nemișcat.
— Îmi amintesc. Dar nu înțeleg…
Preotul s-a întors spre Paraschiva.
— Tanti Paraschiva, dumneavoastră îl mai recunoașteți pe băiatul acesta?
Bătrâna l-a privit cu atenție.
— Sorin? Băiatul lui nea Petre, de pe strada Morii?
Bărbatul a făcut un pas înapoi.
— De unde îl cunoașteți pe tata?
Paraschiva a zâmbit slab.
— Cum să nu-l cunosc, mamă? Am lucrat împreună la brutărie, înainte să se închidă. Iar pe tine te țin minte de când erai mic.
Sorin a început să clatine din cap.
— Nu se poate…
Preotul a continuat:
— Când părinții tăi nu mai aveau bani nici pentru pâine, femeia aceasta le lăsa în fiecare săptămână câte o sacoșă cu mâncare. Uneori venea seara, ca să nu vadă vecinii și să nu-i fie rușine tatălui tău.
Sorin s-a uitat la sacoșa de rafie.
Aceeași sacoșă pe care încercase să i-o smulgă din mână.
— Dumneavoastră erați femeia care ne aducea pâine?
Paraschiva a încuviințat.
— Da, mamă. Mai făceam câte o oală de ciorbă, mai puneam cartofi, făină, ce aveam. Știam că sunteți trei copii și că mama voastră era bolnavă.
Sorin și-a dus mâna la frunte.
Își amintea.
În iarna aceea, tatăl lui fusese concediat, iar mama zăcuse aproape două luni la pat.
În fiecare joi seară, cineva lăsa la ușa lor o sacoșă cu pâine proaspătă, ouă și câte un borcan de zacuscă.
Mama îi spunea mereu:
— Să nu uiți niciodată, Sorine, că există oameni care dau din puținul lor fără să aștepte nimic.
Dar el nu întrebase niciodată cine era femeia aceea.
Acum o avea în față.
La optzeci și unu de ani, cu ghetele tocite și mâinile tremurânde.
Și tocmai o umilise în fața bisericii.
— Tanti Paraschiva… a șoptit el. Eu nu am știut.
Bătrâna a dat din mână.
— Lasă, mamă. Au trecut atâția ani. Nici nu aveai de unde să mă mai recunoști.
— Dar v-am vorbit urât!
— Se mai întâmplă, maică.
Preotul l-a privit aspru.
— Nu, Sorine. Nu trebuie să trecem atât de ușor peste asta. Femeia aceasta nu ți-a cerut nimic. Tu ai judecat-o după haine și ai făcut-o de rușine.
Sorin și-a coborât capul.
— Aveți dreptate, părinte.
Atunci, dinspre stradă, s-a auzit un glas subțire.
— Bunica Paraschiva!
O fetiță de șapte ani alerga spre poartă, urmată de un băiețel mai mic și de mama lor.
Paraschiva s-a luminat la față.
— Ați venit, dragii mei!
Elena, femeia de treizeci și doi de ani, s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Iertați-ne că am întârziat. Cel mic nu și-a găsit căciula.
Bătrâna a început să scoată lucrurile din sacoșă.
— Uite, mamă, am făcut două pâini. Am pus și zacuscă, niște mere și un cozonac mic pentru copii.
Fetița a luat o pâine în brațe.
— Bunico, miroase așa frumos!
— Să mâncați cu poftă, puiule.
Sorin privea fără să scoată un cuvânt.
Elena a observat expresia lui.
— S-a întâmplat ceva?
Preotul i-a răspuns:
— Sorin tocmai a aflat că tanti Paraschiva îl ajuta și pe el când era copil.
Elena a privit-o pe bătrână cu ochii umezi.
— Nu mă mir. Dacă nu era dumneaei, iarna trecută nu știu ce puneam pe masă copiilor.
Sorin s-a apropiat.
— Doamnă Elena, am înțeles că sunteți singură cu cei doi copii.
— Da. Soțul meu a murit acum doi ani, într-un accident de muncă.
— Lucrați undeva?
— Unde găsesc. Mai fac curățenie, mai ajut la un magazin. Dar nu pot lucra seara, că nu am cu cine lăsa copiii.
Sorin a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Eu am o firmă de transport. Avem nevoie de cineva care să se ocupe de documentele de la depozit. Programul este de dimineață. Dacă vreți, veniți mâine să discutăm.
Elena a încremenit.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios. Nu vă promit postul fără să discutăm, dar vă promit că veți avea o șansă cinstită.
Femeia a început să plângă.
— Vă mulțumesc. Nici nu știți cât ar însemna pentru noi.
Paraschiva a zâmbit.
— Vezi, mamă? Încet-încet se așază toate.
Sorin s-a întors spre bătrână.
— Și dumneavoastră? Cu ce vă pot ajuta?
— Cu nimic, mamă. Am ce-mi trebuie.
Preotul a intervenit:
— Tanti Paraschiva, poate îi spuneți și de acoperiș.
Bătrâna s-a înroșit.
— Părinte, nu-i nevoie să știe toată lumea.
— Ce acoperiș? a întrebat Sorin.
— Îmi plouă puțin în bucătărie, mamă. Pun un lighean și mă descurc. La primăvară poate găsesc pe cineva să-l repare.
Sorin a privit-o lung.
Femeia aceasta îi hrănise familia când era copil.
Acum, la optzeci și unu de ani, ducea pâine altor copii, în timp ce propria casă avea acoperișul stricat.
— Tanti Paraschiva, vă rog să-mi permiteți să vă ajut.
— Dar eu nu vreau pomană!
— Nici eu nu vreau să vă dau pomană. Vreau să întorc un bine pe care familia mea l-a primit cândva.
Bătrâna și-a șters ochii cu colțul basmalei.
— Dacă așa spui, mamă…
În zilele următoare, Elena a mers la firma lui Sorin.
A susținut un interviu și a primit un post pentru evidența documentelor, cu program de dimineață, de luni până vineri.
Pentru prima dată după aproape doi ani, avea un salariu stabil.
Când i-a dat vestea Paraschivei, bătrâna a început să plângă de bucurie.
— Slavă Domnului, mamă! Acum o să poți să-i crești pe copii mai liniștită!
Dar Sorin nu uitase nici de acoperiș.
Într-o sâmbătă, a venit la casa bătrânei împreună cu doi meșteri.
Paraschiva i-a întâmpinat în prag.
— Vai, mamă, dar ce-i cu atâta lume?
— Am venit să vedem pe unde vă plouă.
— Dar eu nu am bani să vă plătesc!
Sorin a zâmbit.
— Nu trebuie să plătiți nimic. Dumneavoastră ați hrănit trei copii când părinții lor nu aveau bani. Acum unul dintre copiii aceia vă repară acoperișul.
Bătrâna a început să plângă.
— N-am făcut mare lucru, mamă. Doar niște pâine și câte o oală de mâncare.
— Pentru noi a însemnat enorm.
Meșterii au reparat porțiunea deteriorată și au verificat locurile pe unde intra apa.
Paraschiva le-a pregătit plăcinte și le-a pus câte un borcan de zacuscă în sacoșă când au plecat.
— Să nu plecați cu mâna goală, mamă!
Sorin a râs.
— Tanti Paraschiva, nici acum nu vă lăsați de dăruit?
— Păi cum să mă las? Dacă am, dau!
Au trecut câteva săptămâni.
În prima duminică din decembrie, Sorin a ajuns la biserică mai devreme decât de obicei.
Lângă poartă, Paraschiva stătea în același loc, cu basmaua ei înflorată și sacoșa de rafie.
Bărbatul s-a apropiat.
— Bună dimineața, tanti Paraschiva!
— Bună dimineața, mamă!
Sorin i-a sărutat mâna.
Câțiva oameni care asistaseră la cearta din noiembrie s-au oprit surprinși.
Sorin s-a întors spre ei.
— Vreau să vă spun ceva. În urmă cu câteva săptămâni, am umilit-o pe femeia aceasta chiar aici, la poarta bisericii. Am acuzat-o că cerșește, fără să știu cine este.
Paraschiva a încercat să-l oprească.
— Lasă, mamă, nu mai vorbi despre asta.
— Ba trebuie să vorbesc. Pentru că dumneavoastră nu ați greșit cu nimic.
A privit oamenii din jur.
— Când eram copil, tanti Paraschiva ne aducea mâncare mie și fraților mei. Iar acum vine aici să ajute o mamă văduvă cu doi copii. Eu am judecat-o după haine și după sacoșa pe care o ținea în mână.
A făcut o pauză.
— Îmi cer iertare în fața tuturor.
Bătrâna l-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Te iert, mamă. Dar să nu mai faci așa cu nimeni.
Sorin a încuviințat.
— Vă promit.
În clipa aceea, Elena a apărut cu cei doi copii.
Fetița a alergat spre Paraschiva.
— Bunico, am luat zece la matematică!
— Bravo, puiul bunicii!
Băiețelul a întins mâinile spre sacoșă.
— Ai adus plăcinte?
— Am adus, maică. Cum să nu aduc?
Sorin a luat sacoșa din mâinile bătrânei.
— Haideți, tanti Paraschiva. Vă ajut eu să o duceți.
— Lasă, mamă, că pot și singură.
— Știu că puteți. Dar astăzi vreau eu.
Au pornit împreună spre Elena și copii.
La poarta bisericii, acolo unde cu câteva săptămâni înainte o bătrână fusese umilită pentru că părea săracă, un om învățase în sfârșit să privească dincolo de haine.
Sorin avea bani, o firmă și o mașină scumpă.
Paraschiva avea o pensie mică, o casă bătrânească și două mâini obosite.
Dar când el o cunoscuse cu adevărat, înțelesese că femeia aceea avea ceva ce lui îi lipsise multă vreme.
Bunătatea de a ajuta fără să aștepte nimic în schimb.
Iar din duminica aceea, ori de câte ori vedea un om modest la poarta bisericii, Sorin nu se mai grăbea să-l judece.
Mai întâi îl saluta.
Apoi îl întreba dacă are nevoie de ceva.
Pentru că învățase de la o bătrână de optzeci și unu de ani că nu toți oamenii care par săraci au venit să primească.
Unii au venit să dăruiască.