Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva secunde în fața ușii, cu punga de medicamente în mână. Din sufragerie se auzea cum Viorica deschidea un sertar.
— Adrian, fata asta nu poate să mai aștepte mult. Proprietarul i-a spus că, dacă nu plătește avansul până vineri, pierde apartamentul.
— Știu, mamă. Mai intră salariul Mihaelei săptămâna viitoare. Ne descurcăm.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Am împins ușa.
— Pentru cine strângeți banii mei?
Adrian s-a ridicat atât de repede, încât a răsturnat scaunul.
Viorica a rămas cu un plic în mână.
— Mihaela! De când stai acolo și asculți?
— De când am aflat că salariul meu plătește chiria unei femei despre care nu știu nimic.
Adrian s-a apropiat.
— Hai acasă. Îți explic eu.
— Nu plec nicăieri până nu-mi spuneți cine este femeia.
Viorica a trântit plicul pe comodă.
— Este cineva care are nevoie de ajutor. Nu trebuie să faci atâta scandal!
Am întins mâna spre plic.
— Atunci arată-mi pentru cine muncesc eu zece ore pe zi.
Adrian a încercat să-l ia, dar Viorica l-a oprit.
— Las-o să afle! Oricum nu mai putem ascunde mult.
În plic erau chitanțe pentru chiria unei garsoniere din București, copii ale unor transferuri bancare și o fotografie cu o femeie tânără, brunetă, lângă Adrian.
Pe spatele fotografiei scria: “Pentru Adrian, cu drag, Cristina.”
Am privit-o pe soacra mea.
— Cine este Cristina?
Adrian și-a coborât capul.
— Mihaela, am făcut o greșeală.
— Ce greșeală?
— Am cunoscut-o acum aproape un an. La o întâlnire de serviciu.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Este amanta ta?
N-a răspuns.
— Adrian, te-am întrebat ceva!
— Da.
Am rămas nemișcată.
Paisprezece ani de căsnicie. Patru luni în care cerusem bani pentru șampon și pantofi. Și totul pentru ca soțul meu să întrețină altă femeie.
— Și dumneavoastră știați? am întrebat-o pe Viorica.
Soacra mea a ridicat bărbia.
— Da, știam. Și ce dacă? Adrian nu era fericit cu tine. Cristina îl înțelege.
Am simțit că mă lovește mai tare răspunsul ei decât mărturisirea soțului.
— Atunci de ce nu mi-ați spus să plec? De ce mi-ați luat salariul?
Viorica a oftat.
— Pentru că Adrian avea nevoie să-și pună viața în ordine. Nu putea să divorțeze fără să aibă unde să se mute.
Am început să râd, dar râsul mi s-a transformat în plâns.
— Deci eu trebuia să plătesc apartamentul în care urma să locuiască el cu amanta?
Adrian a întins mâna spre mine.
— Mihaela, lucrurile nu sunt atât de simple.
M-am retras.
— Ba sunt foarte simple. M-ați mințit și mi-ați folosit banii ca să vă pregătiți o viață fără mine.
Viorica a încercat să intervină.
— Nu te mai victimiza! Banii aceia au intrat în familie!
— Nu, doamnă Viorica. Au intrat în contul dumneavoastră și au ieșit pentru amanta fiului dumneavoastră.
Am luat punga cu medicamente și am pus-o pe comodă.
— Acestea sunt ultimele lucruri pe care vi le mai cumpăr.
Am plecat fără să aștept răspunsul lor.
În seara aceea nu m-am întors acasă. Am mers la sora mea, Luminița, care locuia tot în Ploiești.
Când i-am povestit, a rămas fără cuvinte.
— Mihaela, mâine dimineață mergem la bancă și la un avocat.
Așa am făcut.
Mai întâi, am deschis un cont bancar nou, exclusiv pe numele meu.
Apoi am depus la serviciu cererea pentru schimbarea contului de salariu. Am primit confirmarea că următorul salariu urma să fie virat în contul meu.
Nici Adrian, nici Viorica nu mai aveau acces la el.
La avocat am dus confirmările viramentelor salariale, copia cererii prin care acceptasem schimbarea contului și mesajele în care Adrian îmi promisese că banii vor fi economisiți pentru noi.
I-am explicat și cum aflasem despre Cristina.
— Doamnă Mihaela, mi-a spus avocata, faptul că ați acceptat virarea salariului în contul soacrei nu înseamnă că ați fost de acord ca banii să fie folosiți pentru orice scop. Dar recuperarea sumelor depinde de documente, de înțelegerea dintre voi și de probele disponibile.
Am încuviințat.
— Nu vreau să mă răzbun prin minciuni. Vreau doar să-mi recuperez ce se poate și să nu mai depind de ei.
Am început demersurile pentru divorț.
Adrian m-a sunat în fiecare zi.
La început m-a rugat să mă întorc.
Apoi a încercat să mă convingă că aventura nu fusese serioasă.
— Mihaela, Cristina nu înseamnă nimic pentru mine!
— Atunci de ce îi plăteai chiria din salariul meu?
A tăcut.
După câteva zile, a schimbat tonul.
— Mama spune că ai distrus familia pentru niște bani.
Am simțit cum mă cuprinde din nou furia.
— Adrian, nu eu am distrus familia. Tu ai avut o amantă, iar mama ta te-a ajutat să o întreții din munca mea.
— Puteam rezolva între noi!
— Am încercat patru luni să vorbesc cu voi despre bani. Mi-ați spus că sunt risipitoare și că nu merit să-mi administrez salariul.
Nu a mai avut ce să răspundă.
Între timp, am aflat că Adrian și Viorica plătiseră din banii mei patru luni de chirie pentru Cristina și mai multe cheltuieli personale ale acesteia.
Mai făcuseră și transferuri către un cont folosit pentru strângerea avansului unui apartament pe care Adrian voia să-l cumpere împreună cu ea.
Nu exista încă un contract de cumpărare.
Dar planul era clar.
După ce salariul meu nu a mai intrat în contul Vioricăi, lucrurile au început să se schimbe.
Cristina a aflat că Adrian nu avea economiile pe care pretinsese că le strânsese.
A aflat și că banii proveneau din salariul soției lui.
După câteva săptămâni, l-a părăsit.
Nu m-am bucurat.
Dar nici nu am simțit milă pentru el.
Viorica m-a sunat într-o seară.
— Mihaela, Adrian este distrus. Nu mai mănâncă, nu mai doarme. Tu chiar nu ai suflet?
Am rămas calmă.
— Doamnă Viorica, când eu plângeam pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr pantofi, dumneavoastră îi plăteați amantei lui chiria.
— Am vrut doar să-mi ajut băiatul!
— Și eu am fost soția lui paisprezece ani. Dar pentru dumneavoastră am fost doar un salariu.
A închis telefonul.
În lunile următoare, prin avocat, am cerut clarificarea sumelor transferate și recuperarea banilor folosiți în alte scopuri decât cele pentru care acceptasem să-i vireze în contul Vioricăi.
După mai multe discuții și după prezentarea documentelor, Adrian și Viorica au acceptat o înțelegere scrisă prin care urmau să-mi restituie 14.000 de lei în rate lunare.
Nu era tot ce pierdusem.
Dar era o recunoaștere că banii mei nu fuseseră folosiți așa cum mi se promisese.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
M-am mutat într-un apartament mic, aproape de serviciu.
Pentru prima dată după mult timp, am intrat într-un magazin și mi-am cumpărat o pereche de pantofi fără să cer voie nimănui.
Nu erau scumpi.
Dar când am plătit cu propriul card, am simțit că îmi recâștigasem o parte din viață.
Într-o duminică, Luminița a venit la mine cu o prăjitură.
— Ei, Mihaela, cum este să fii din nou stăpână pe banii tăi?
Am zâmbit.
— Este ciudat. Încă mă surprind uneori calculând dacă am voie să cumpăr ceva.
Sora mea m-a îmbrățișat.
— Acum nu mai trebuie să ceri voie.
Am privit cardul bancar de pe masă.
Nu era doar o bucată de plastic.
Era dovada că munca mea îmi aparținea.
În paisprezece ani de căsnicie, acceptasem multe compromisuri. Dar în ultimele patru luni ajunsesem să cred că trebuie să fiu recunoscătoare când soacra îmi dădea 200 de lei din propriul salariu.
Acum știam că iubirea nu înseamnă să renunți la dreptul de a hotărî asupra propriei vieți.
Iar dacă cineva îți cere să-i dovedești dragostea cedându-i controlul asupra banilor tăi, poate că nu dragostea este ceea ce își dorește.
Poate că își dorește doar controlul.