Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Viorel nu mai are niciun cuvânt de spus aici, doamnă Leontina. Camelia și cu mine am făcut deja înțelegerea cu cumpărătorul.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Cum adică tu și Camelia? Ce legătură ai dumneata cu gospodăria mea?
Ionuț a privit-o pe noră-mea, iar ea și-a întors capul.
— Suntem împreună, a spus el. Și vrem să începem o viață nouă.
Mi s-au înmuiat picioarele.
— Camelia, tu îți înșeli bărbatul în casa lui?
— Nu mai este treaba dumitale! Viorel e plecat de luni întregi. Eu am dreptul să-mi trăiesc viața!
În clipa aceea, Viorel mi-a răspuns la telefon.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
Am pus telefonul pe difuzor.
— Fiule, nevastă-ta mă dă afară din casa mea. Și bărbatul pe care mi l-a prezentat drept vărul ei tocmai mi-a spus că sunt împreună.
S-a făcut liniște.
— Camelia? a întrebat Viorel. E adevărat?
Nora mea s-a repezit spre telefon.
— Viorel, mama ta exagerează! Ionuț mă ajută cu lucrările. Atât!
— Atunci de ce spune că sunteți împreună?
Ionuț a ridicat din umeri.
— Pentru că este adevărat. Nu are rost să mai ascundem.
Am auzit cum Viorel respiră greu.
— Camelia, de când?
— Nu discut asta la telefon!
— De când, Camelia?
— De aproape un an, a răspuns ea în cele din urmă.
Mi-am dus mâna la piept.
Un an. În tot timpul acesta, fiul meu muncise în Italia, trimițând bani pentru renovarea casei în care soția lui își aducea amantul.
— Viorel, am spus încet, mai este ceva. Au primit bani de la un cumpărător pentru casa mea.
— Ce bani?
Ionuț a intervenit:
— Un avans de 15.000 de lei. Avem un cumpărător interesat și nu putem pierde afacerea.
— Cine v-a dat voie să vindeți? a strigat Viorel.
— Camelia mi-a spus că proprietatea este a familiei, a răspuns Ionuț.
Am privit-o pe noră-mea.
— Camelia, tu știai foarte bine că locuința este pe numele meu.
— Știam că, până la urmă, tot Viorel o moștenește!
— Dar eu sunt încă în viață!
Viorel a vorbit din nou, de data aceasta cu o voce pe care nu i-o mai auzisem.
— Mamă, intră în camera ta și nu semna nimic. Vin acasă.
— Fiule, nu vreau să-ți pierzi serviciul din cauza mea.
— Nu din cauza ta, mamă. Din cauza minciunilor lor.
Am închis telefonul.
Camelia s-a apropiat furioasă.
— Ați distrus totul! Viorel o să mă urască din cauza dumneavoastră!
Am privit-o fără să-mi mai fie teamă.
— Nu eu ți-am adus amantul în casă, Camelia. Și nu eu am încercat să vând proprietatea altuia.
Mi-am luat valiza și am intrat în camera de vară.
Am încuiat ușa.
În aceeași după-amiază, am sunat-o pe nepoata mea de soră, Anica, care locuia în satul vecin.
A venit imediat și m-a ajutat să adun actele casei.
A doua zi am mers împreună la un avocat din Piatra-Neamț.
I-am arătat documentele de proprietate, certificatul de moștenitor după Gheorghe și hârtia pe care Camelia încercase să mă convingă să o semnez.
Avocatul a citit totul cu atenție.
— Doamnă Leontina, dumneavoastră sunteți proprietara gospodăriei. Fiul și nora au locuit acolo cu îngăduința dumneavoastră. Nu au dreptul să vândă proprietatea fără acordul dumneavoastră.
— Dar au luat deja un avans.
— Dacă au primit bani promițând o proprietate pe care nu aveau dreptul să o înstrăineze, vor trebui să răspundă pentru obligațiile asumate. Trebuie să vedem exact ce documente au semnat.
Am răsuflat ușurată.
— Și dacă nu vor să plece?
— Există proceduri legale pentru încetarea folosinței și, dacă este necesar, pentru evacuare. Nu trebuie să vă puneți singură în pericol.
Avocatul a pregătit o notificare prin care le ceream Cameliei și lui Ionuț să înceteze orice demers privind vânzarea și să elibereze locuința în condițiile legii.
Am cerut și verificarea situației juridice a proprietății, ca să mă asigur că nu apăruse vreo modificare neautorizată.
În zilele următoare, Camelia a încercat să mă convingă să renunț.
— Doamnă Leontina, putem să vă dăm o parte din bani. Vă cumpărăm o garsonieră în oraș.
— Eu nu vreau garsonieră. Vreau casa în care am muncit cincizeci de ani.
— Sunteți egoistă!
— Poate că pentru prima dată în viața mea mă gândesc și la mine.
Ionuț a început să vină tot mai rar.
Când a primit notificarea avocatului, a devenit brusc foarte preocupat de avansul pe care îl încasaseră.
— Camelia, trebuie să dăm banii înapoi! a strigat într-o dimineață, fără să știe că îl aud.
— De unde să-i dau? Am plătit deja datoriile!
Am înțeles atunci că nici măcar nu păstraseră banii.
Îi cheltuiseră înainte să aibă dreptul să vândă ceva.
După zece zile, Viorel s-a întors din Italia.
A intrat în curte cu o valiză și cu fața obosită.
Când m-a văzut în fața camerei de vară, m-a îmbrățișat atât de strâns, încât am început să plâng.
— Iartă-mă, mamă.
— Pentru ce, fiule?
— Pentru că te-am lăsat singură cu toate astea. Știam că tu și Camelia nu vă înțelegeți, dar am crezut că lucrurile se vor liniști.
L-am mângâiat pe obraz.
— Tu ai plecat să muncești pentru familie. Nu puteai să știi tot ce face nevastă-ta.
A clătinat din cap.
— Dar trebuia să te ascult când îmi spuneai că nu te simți bine în propria casă.
În aceeași seară, Viorel a discutat cu Camelia.
Nu am intrat în cameră.
Am auzit doar câteva replici ridicate și apoi liniște.
Dimineața, Camelia a ieșit cu două valize.
Ionuț o aștepta la poartă.
— Doamnă Leontina, a spus ea, sper că sunteți mulțumită.
Am privit-o.
— Nu sunt mulțumită, Camelia. Mi-aș fi dorit să fiți fericiți aici, tu și băiatul meu. Dar nu cu prețul de a mă alunga din propria casă.
N-a răspuns.
Au plecat împreună.
Ulterior, avocatul m-a ajutat să verific dacă mai existau obligații sau documente care necesitau clarificări. Cumpărătorul a fost informat că nu autorizasem nicio vânzare și că nu acceptam tranzacția.
Camelia și Ionuț au rămas să rezolve problema avansului primit.
Eu nu am plătit niciun leu pentru promisiunile lor.
Viorel a început demersurile pentru divorț.
Nu i-a fost ușor. Își iubise soția și muncise ani întregi pentru o familie pe care credea că o construiește.
Dar a înțeles că nu putea repara singur o căsnicie în care fusese mințit atât de mult.
După câteva săptămâni, m-a întrebat:
— Mamă, vrei să te muți înapoi în casa mare?
Am privit ferestrele pe care le spălasem de atâtea ori și pragul pe care îl trecusem alături de Gheorghe când eram tineri.
— Da, fiule. Acolo este locul meu.
M-a ajutat să-mi mut lucrurile din camera de vară.
Am pus fotografia lui Gheorghe pe comoda din dormitor și am deschis larg ferestrele.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai trebuia să cer voie să intru în propria casă.
Viorel a rămas o perioadă cu mine, apoi s-a întors la muncă în Italia pentru a-și încheia contractul.
De data aceasta, însă, am stabilit lucrurile limpede.
Casa rămânea a mea, iar orice hotărâre privind gospodăria urma să fie luată numai cu acordul meu.
Într-o seară, stăteam pe banca din curte, sub nucul plantat de Gheorghe.
M-am gândit la ziua în care Camelia îmi aruncase valiza lângă poartă și îmi spusese că nu mai am ce căuta acolo.
Atunci mă simțisem bătrână, singură și neputincioasă.
Acum știam că nu vârsta mă făcuse vulnerabilă, ci încrederea pe care o acordasem unor oameni care nu o meritau.
Am privit casa luminată și am zâmbit.
Nu câștigasem o avere și nici nu mă răzbunasem pe cineva.
Îmi apărasem doar dreptul de a rămâne acolo unde muncisem o viață întreagă.
Iar la șaptezeci și unu de ani, nu mai aveam de gând să mă mut în camera de vară ca să fac loc altora în propria mea casă.