Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica a privit-o pe Adriana câteva secunde, apoi a pus plicul înapoi în geantă.
— Tatăl vostru mi-a cerut să vă dau documentele după înmormântare. Și am de gând să-i respect ultima dorință.
— Nu aveți niciun drept să ne spuneți ce să facem! a izbucnit Adriana.
Ștefan s-a apropiat de sicriu și a așezat crizantemele albe lângă florile aduse de familie.
— Vă rog, măcar acum să-l lăsăm pe tata în pace.
Mirela l-a privit cu suspiciune.
— Dacă ești fiul lui, de ce nu te-am văzut niciodată?
— Pentru că tata mi-a cerut să nu vă caut. Spunea că nu vrea să vă rănească.
— Dar pe noi nu ne-a rănit mințindu-ne? a întrebat Adriana.
Rodica a coborât privirea.
— A greșit ascunzându-vă adevărul. Dar asta nu înseamnă că Ștefan trebuie să plătească pentru greșeala lui.
Slujba a început, iar discuția s-a oprit.
După înmormântare, cele două surori au insistat să se întâlnească în apartamentul tatălui.
Rodica și Ștefan au acceptat.
În sufragerie, Adriana a pus cutia cu bijuterii pe masă.
— Acum vreau să văd testamentul.
Rodica a scos din geantă o copie a documentului.
— Originalul este păstrat la notar. Constantin a întocmit un testament autentic cu trei luni înainte să moară.
Mirela a luat foile și a început să citească.
După câteva rânduri, a ridicat privirea.
— Nu se poate!
Adriana i-a smuls documentul din mână.
Constantin lăsase prin testament lui Ștefan casa părintească din satul apropiat de Brașov, în limita drepturilor de care putea dispune legal. Apartamentul și celelalte bunuri urmau să fie împărțite potrivit legii, cu respectarea cotelor succesorale obligatorii ale tuturor copiilor.
— Deci tata i-a lăsat casa unui străin! a strigat Adriana.
Ștefan a răspuns calm:
— Nu sunt un străin. Sunt fiul lui.
— Atunci de ce n-ai venit să ne cunoști?
— Pentru că nu am vrut să intru cu forța în viața voastră.
Rodica a scos o altă foaie.
— Mai este ceva. Constantin a scris o scrisoare pentru voi.
Adriana a încrucișat brațele.
— Citiți-o!
Rodica a desfăcut hârtia.
“Fetele mele,
Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt.
Știu că vă voi răni cu ceea ce am să vă spun. Am avut un fiu despre care nu v-am povestit niciodată. Îl cheamă Ștefan și are douăzeci și cinci de ani.
Am greșit față de mama lui și față de voi. Am crezut că, dacă păstrez tăcerea, pot proteja familia. Dar adevărul nu dispare doar pentru că îl ascunzi.
În ultimii trei ani, când sănătatea mea s-a înrăutățit, Ștefan a fost lângă mine. M-a dus la doctor, mi-a cumpărat medicamentele și m-a ajutat să merg la casa de la țară.
Voi aveți viețile voastre și nu vă condamn pentru asta. Dar m-a durut că uneori treceau luni întregi fără să mă întrebați cum mă simt.
Nu vă las această scrisoare ca să vă pedepsesc.
Vreau doar să știți că Ștefan este fratele vostru și că merită să fie tratat ca un om, nu ca un intrus.
Casa de la țară i-am lăsat-o pentru că acolo am petrecut multe zile împreună și pentru că el m-a ajutat să o îngrijesc.
Vă rog să nu transformați moartea mea într-un război pentru avere.
Tata”
Rodica a terminat de citit.
În cameră s-a făcut liniște.
Mirela avea lacrimi în ochi.
Adriana însă a lovit cu palma în masă.
— Tata nu avea dreptul să ne facă asta!
Ștefan a privit-o.
— Nu vreau să vă iau nimic. Vreau doar să fie respectată dorința lui.
— Dorința lui? Tu ai apărut în ultimii ani și l-ai convins să-ți lase casa!
— Nu l-am convins de nimic.
— Atunci de ce tocmai tu primești casa?
Ștefan a respirat adânc.
— Pentru că tata a hotărât așa. Dar dacă aveți îndoieli, putem verifica totul la notar.
În zilele următoare, Adriana și Mirela au consultat un avocat.
Au aflat că Ștefan fusese recunoscut legal de Constantin cu mulți ani înainte și că avea aceleași drepturi succesorale ca ceilalți copii.
Testamentul era autentic, dar trebuia analizat în raport cu rezerva succesorală a fiecărui moștenitor.
Adriana a insistat să-l conteste.
— Nu accept să primească el casa și noi să împărțim restul!
Mirela însă începuse să se gândească la altceva.
Într-o seară, l-a sunat pe Ștefan.
— Vreau să te întreb ceva. Chiar tu îl duceai pe tata la spital?
— Da.
— Și de ce nu ne-a spus?
— Vă spunea că îl ajută un băiat din cartier. Eu eram băiatul acela.
Mirela a început să plângă.
— Îmi amintesc. Ne-a povestit de multe ori despre tine.
— Știu. Îmi spunea că sunteți ocupate și că nu vrea să vă deranjeze.
Mirela a rămas tăcută.
— Ștefan, îmi pare rău că te-am tratat urât la biserică.
— Nu trebuie să-mi ceri iertare. A fost o zi grea pentru toți.
— Ba trebuie. Tu nu aveai nicio vină.
După câteva săptămâni, Mirela a mers la casa de la țară.
Ștefan era acolo, reparând gardul.
Când a văzut-o, a lăsat uneltele jos.
— Ai venit să vezi casa?
— Am venit să văd unde își petrecea tata timpul.
Au intrat împreună.
Pe perete era o fotografie cu Constantin, făcută cu un an înainte să moară.
Lângă ea, o fotografie cu Ștefan.
Mirela a privit-o mult timp.
— Niciodată nu mi-am imaginat că tata avea o altă familie.
Ștefan a clătinat din cap.
— Nu era o altă familie în locul vostru. Era o parte din viața lui despre care nu a avut curaj să vorbească.
Mirela a încuviințat.
— Și noi nu am avut curaj să vedem cât de singur devenise.
Între timp, Adriana a continuat demersurile pentru contestarea testamentului.
Au fost analizate actele, starea de sănătate a lui Constantin la momentul întocmirii documentului și drepturile succesorale ale tuturor copiilor.
Nu s-a dovedit că Ștefan îl influențase nelegal pe tatăl său.
În cele din urmă, succesiunea a fost clarificată cu respectarea testamentului și a rezervelor succesorale.
Ștefan a primit casa de la țară, în condițiile stabilite prin împărțirea legală a bunurilor, iar Adriana și Mirela și-au primit drepturile din celelalte bunuri ale tatălui.
Adriana nu a fost mulțumită.
Dar nu mai putea susține că Ștefan era un impostor.
Într-o zi, Mirela i-a propus surorii sale să meargă împreună la mormântul tatălui.
— Nu vreau să-l văd pe băiatul acela, a spus Adriana.
— Este fratele nostru, Adriana.
— Pentru mine nu este.
Mirela a oftat.
— Poate că într-o zi vei înțelege că nu el ne-a luat ceva. Noi am pierdut ani în care am fi putut să-l cunoaștem pe tata mai bine.
Adriana nu a răspuns.
Au trecut câteva luni.
Mirela a început să-l viziteze pe Ștefan din când în când.
Nu au devenit peste noapte o familie apropiată. Aveau prea multe lucruri de aflat unul despre celălalt.
Dar au început să vorbească.
Într-o duminică, Ștefan i-a arătat un caiet vechi în care Constantin își nota cheltuielile și programările medicale.
Pe ultima pagină era scris:
“Ștefan vine joi. Să-i pregătesc plăcinta care îi place.”
Mirela a zâmbit printre lacrimi.
— Tata făcea plăcintă?
Ștefan a râs.
— Nu prea îi ieșea, dar încerca.
Au râs amândoi.
Pentru prima dată, Mirela a simțit că nu vorbește cu un străin, ci cu cineva care păstra amintiri despre același tată.
La aproape un an după înmormântare, Adriana a acceptat să vină la casa de la țară.
Nu și-a cerut iertare imediat.
A privit curtea, gardul reparat și pomii îngrijiți.
Apoi s-a întors spre Ștefan.
— Tata ținea mult la locul acesta.
— Știu, a răspuns el. De aceea încerc să-l păstrez așa cum îl știa.
Adriana a încuviințat.
— Poate că am fost prea preocupată de ce ne-a lăsat și prea puțin de cine a fost lângă el.
Ștefan nu a spus nimic.
Dar i-a deschis poarta și a poftit-o înăuntru.
În ziua înmormântării, cele două surori se certaseră pentru apartament și bijuterii, convinse că averea era singurul lucru important rămas după tatăl lor.
Apariția lui Ștefan le schimbase însă mai mult decât împărțirea moștenirii.
Le arătase că, în ultimii ani ai vieții, Constantin avusese alături un fiu despre care ele nu știau nimic.
Iar casa de la țară, pe care Adriana o privise ca pe o proprietate de vândut, devenise locul unde cei trei copii ai lui Constantin puteau, în sfârșit, să înceapă să se cunoască.