Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine era? Mama ta? A găsit pașaportul?
Răzvan stătea în fața mea, cu două pahare de cafea în mână. Încerca să zâmbească, dar ochii îi erau ațintiți asupra telefonului meu.
— Da, mama. Încă mai caută, i-am răspuns.
La celălalt capăt al firului, am auzit-o pe mama șoptind:
— Alina, nu-i spune nimic. Vino acasă!
Am închis și am pus telefonul în geantă.
— Răzvan, cred că trebuie să anulăm vacanța.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică s-o anulăm? Am plătit totul!
— Nu mă simt bine. Mă doare capul și mi-e greață.
— Ia o pastilă. Până ajungem în Grecia îți trece.
M-am uitat la el. Cu zece minute înainte, voia să se întoarcă acasă după pașaport. Acum insista să plecăm fără să-l fi găsit.
— Dar pașaportul tău?
A ezitat.
— Am verificat. Putem călători cu buletinul. Am uitat că merge și așa.
Avea dreptate. Pentru Grecia puteam folosi cărțile de identitate valabile.
Dar tocmai asta mă neliniștea. De ce făcuse atâta agitație pentru un document de care nu aveam nevoie?
— Eu plec acasă, Răzvan.
— Alina, nu face o scenă!
— Nu fac nicio scenă. Poți să vii cu mine sau să rămâi aici.
Mi-am luat valiza și am pornit spre ieșire.
Nu m-a urmat.
În taxi, am sunat-o din nou pe mama.
— Spune-mi ce ai găsit.
— În sertarul noptierei era pașaportul lui Răzvan. Dar mai era un dosar cu numele tău.
— Ce dosar?
— Copii după buletinul tău, certificatul de căsătorie și actele apartamentului. Și niște hârtii de la o bancă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce fel de hârtii?
— O cerere pentru un credit de 420.000 de lei, cu apartamentul vostru trecut drept garanție. Și o împuternicire care pare să aibă semnătura ta.
Mi-am amintit imediat documentul pe care Răzvan încercase să mă convingă să-l semnez cu trei zile înainte.
— Mamă, eu n-am semnat nimic!
— Tocmai de asta te-am chemat acasă.
Când am ajuns, mama mă aștepta în sufragerie. Avea șaizeci și șase de ani și o văzusem rareori atât de speriată.
Pe masă erau documentele.
Am citit cererea de credit. Răzvan solicita finanțarea pentru o firmă de intermedieri imobiliare despre care îmi spusese că merge bine.
Apartamentul nostru din Drumul Taberei apărea în documentație ca posibilă garanție.
Era locuința cumpărată împreună, pentru care plătiserăm rate timp de cincisprezece ani.
— Uite aici, mi-a spus mama, arătând spre ultima pagină.
Semnătura de pe o copie a împuternicirii semăna cu a mea.
Dar nu era a mea.
Am recunoscut imediat felul în care cineva încercase să-mi imite litera A.
— Răzvan a făcut asta, am șoptit.
Mama mi-a strâns mâna.
— Nu știm încă cine a semnat. Dar trebuie să verifici înainte să se întâmple ceva.
Am fotografiat documentele și am sunat la bancă, folosind numărul oficial de pe site.
Mi s-a explicat că nu puteau discuta telefonic toate detaliile unei solicitări făcute de altă persoană, dar că puteam depune imediat o sesizare privind folosirea datelor și a unei semnături fără acordul meu.
Am făcut asta în aceeași zi.
Apoi am contactat un avocat.
Acesta mi-a explicat că o copie a unei împuterniciri nu era suficientă pentru constituirea valabilă a unei ipoteci asupra apartamentului. Pentru asemenea operațiuni erau necesare verificări și formalități notariale.
Dar documentele descoperite arătau că cineva pregătea o tranzacție folosind datele mele.
— Nu înseamnă că apartamentul a fost deja ipotecat, mi-a spus avocatul. Însă trebuie să aflăm ce a fost depus, unde și de către cine.
Am solicitat un extras de carte funciară pentru informare. Nu apărea nicio ipotecă nouă.
Am răsuflat ușurată, dar numai pentru o clipă.
În dosar mai era un schimb de mesaje tipărite între Răzvan și un intermediar.
Unul dintre ele spunea că documentele trebuiau finalizate în perioada în care eu eram plecată din țară.
Atunci am înțeles de ce Răzvan insistase atât de mult să mergem în vacanță.
Nu era doar o aniversare.
Voia să fiu departe, să nu verific corespondența și să nu aflu ce pregătea.
Seara, Răzvan s-a întors acasă.
A intrat cu valiza după el și s-a oprit când a văzut dosarul pe masă.
— Ce-i asta?
— Tu să-mi spui.
A privit documentele, apoi spre mama, care stătea lângă fereastră.
— Ai umblat prin lucrurile mele?
— Ai încercat să folosești apartamentul nostru pentru un credit de 420.000 de lei?
— Alina, pot să explic.
— Atunci explică-mi de ce există o semnătură care seamănă cu a mea pe o împuternicire pe care n-am semnat-o.
Răzvan s-a așezat.
— Firma are datorii. Mult mai mari decât ți-am spus.
— Cât de mari?
— Aproape 300.000 de lei. Am pierdut niște contracte și am împrumutat bani ca să țin afacerea pe linia de plutire.
— Și ai vrut să pui casa garanție fără acordul meu?
— Voiam să rezolv totul înainte să afli.
— Cu o semnătură falsă?
A tăcut.
— Cine a semnat, Răzvan?
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Eu am făcut copia. Credeam că, dacă văd că documentele sunt pregătite, o să obțin mai ușor aprobarea preliminară. Nu ajunsesem la notar.
M-am uitat la el fără să mai pot spune nimic.
— Și pașaportul? De ce ai pretins că l-ai uitat?
— Chiar îl lăsasem în sertar. Dar când ai vrut s-o trimiți pe mama ta acasă, mi-am dat seama că putea găsi dosarul. De asta am încercat să te opresc.
— Și vacanța?
— Am rezervat-o ca să ne relaxăm. Dar m-am gândit și că, dacă ești plecată, pot rezolva discuțiile cu banca fără să ne certăm.
Am simțit o durere surdă în piept.
— Răzvan, ai transformat aniversarea noastră într-un mod de a-mi ascunde datoriile.
— Voiam să salvez firma!
— Și pentru asta erai dispus să riști casa în care locuim?
N-a răspuns.
Mama s-a ridicat.
— Eu plec, Alina. Cred că trebuie să discutați singuri.
Am condus-o până la ușă și am îmbrățișat-o.
— Dacă nu mergeai astăzi la noi, poate n-aș fi aflat la timp.
— Fata mea, să nu lași pe nimeni să decidă în locul tău ce faci cu viața ta.
După plecarea ei, i-am spus lui Răzvan că nu mai putem locui împreună până nu se clarifică situația.
A încercat să mă convingă că exageram.
Dar nu mai era vorba despre o simplă datorie.
Era vorba despre încrederea pe care o folosise ca să-mi ascundă adevărul.
În săptămânile următoare, am depus o plângere privind documentele cu semnătura contestată. Verificările au continuat, iar banca a confirmat că solicitarea nu fusese finalizată și că nu exista un credit acordat pe baza acelei documentații.
Răzvan a fost nevoit să-și clarifice separat datoriile firmei.
Eu am început procedurile de divorț și am cerut asistență juridică pentru stabilirea drepturilor asupra apartamentului.
Nu am pierdut locuința, dar nici nu am rezolvat totul peste noapte.
Au urmat luni de discuții, acte și întâlniri cu avocații.
Într-o după-amiază, mama a venit la mine cu două bilete de tren.
— Unde mergem? am întrebat.
— La Brașov. Două zile. Numai noi două.
Am început să râd.
— Mamă, după ce am pățit cu vacanța, cred că mi-e frică să mai plec undeva.
— Atunci verificăm împreună biletele, buletinele și bagajele, a spus ea zâmbind.
Am îmbrățișat-o.
În tren, privind pe fereastră, m-am gândit la dimineața din aeroport.
Răzvan crezuse că un pașaport uitat era cea mai mare problemă pe care o aveam.
Dar adevărata problemă fusese că omul lângă care trăisem cincisprezece ani ajunsese să-mi ascundă lucruri care ne puteau distruge viitorul.
Iar mama, căutând un simplu document într-un sertar, îmi dăduse șansa să aflu adevărul înainte să fie prea târziu.