Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sandu a făcut un pas spre mine, dar am strâns dosarul la piept și m-am dat înapoi.
— Doina, nu mă obliga să mă enervez! Sunt actele tatei și am dreptul să le văd!
— Atunci stai liniștit și le citim împreună.
Am desfăcut prima pagină. Era un contract de vânzare-cumpărare, autentificat la un birou notarial din Pitești, cu șapte ani înainte.
Am recunoscut imediat numele meu și al tatălui.
— Ce-i asta? a întrebat Sandu.
Am început să citesc.
Contractul privea o cotă de jumătate din cele cinci hectare de teren agricol ale familiei. Tata îmi vânduse acea cotă cu 45.000 de lei, bani pe care îi strânsesem în aproape doisprezece ani de muncă.
Mi-am amintit ziua aceea.
Tata avusese nevoie de bani pentru repararea casei și pentru niște datorii mai vechi. Nu voia să împrumute de la bancă și nici să-mi primească economiile de pomană.
— Doina, dacă îmi dai banii, îți vând partea mea din teren. Să ai și tu ceva al tău, îmi spusese.
Acceptasem.
Făcuserăm actele la notar, iar transferul fusese înscris în cartea funciară.
După aceea, nu mai vorbiserăm despre teren. Tata îl lucrase în continuare împreună cu un vecin, iar eu nu-i cerusem niciodată bani pentru folosirea părții mele.
Sandu a smuls privirea de pe document.
— Nu se poate! Tata mi-a donat tot terenul!
— Ți-a donat ce mai avea, Sandu. Jumătatea mea nu putea să ți-o dea.
— Minți! Ai făcut actele astea după ce a murit!
Am întors contractul spre el.
— Uită-te la dată. Șapte ani în urmă. Tata era sănătos atunci. Și uite dovada înscrierii în cartea funciară.
Sandu a rămas nemișcat.
— De ce nu mi-a spus nimeni?
— Pentru că nu te-a interesat niciodată ce se întâmpla cu pământul, până când ai aflat cât valorează.
A început să se plimbe prin cameră.
— Eu am discutat deja cu un investitor! Am primit și un avans!
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce avans?
— Douăzeci de mii de lei. Urma să semnăm actele de vânzare luna viitoare.
— Pentru toate cele cinci hectare?
N-a răspuns.
— Sandu, ai promis unui om un teren care nu era în întregime al tău?
A lovit cu palma în marginea dulapului.
— Eu am avut contractul de donație! Tata mi-a spus că terenul este al meu!
— Și n-ai verificat cartea funciară înainte să iei bani?
S-a așezat pe patul tatălui, cu fața în mâini.
Pentru prima dată, nu mai părea omul sigur pe el care mă umilise la pomenire.
Am strâns documentele și am plecat acasă.
A doua zi, am mers la un avocat din Pitești.
I-am arătat contractul meu, actul de donație al lui Sandu și documentele pe care le păstrase tata.
Avocatul a verificat extrasul de carte funciară.
— Doamnă Doina, dreptul dumneavoastră de proprietate asupra cotei de jumătate este înscris de șapte ani. Fratele dumneavoastră nu putea primi prin donație mai mult decât deținea tatăl.
Am răsuflat ușurată.
— Și dacă încearcă să vândă terenul?
— Poate dispune de cota lui, în condițiile legii, dar nu poate vinde și cota dumneavoastră fără acordul dumneavoastră. Trebuie să vedem exact ce a promis investitorului și ce documente a semnat.
Am cerut copii actualizate ale documentelor și am transmis o notificare fratelui meu, prin care îi comunicam că nu sunt de acord cu vânzarea întregului teren.
După câteva zile, m-a sunat un bărbat care s-a prezentat drept reprezentantul firmei interesate de cumpărare.
— Doamnă Doina, am aflat că există o problemă cu proprietatea.
— Nu este nicio problemă cu partea mea. Eu sunt proprietară pe jumătate și nu am promis nimănui că vând.
— Fratele dumneavoastră ne-a spus că deține toate cele cinci hectare.
— Atunci v-a informat greșit.
Bărbatul a oftat.
— Înțeleg. Va trebui să clarificăm situația cu el.
Am închis telefonul fără să mai adaug nimic.
Nu voiam să mă răzbun prin minciuni sau amenințări.
Voiam doar să nu mi se ia ceea ce era al meu.
În următoarele săptămâni, Sandu a încercat să mă convingă să-i vând partea mea.
La început mi-a oferit 50.000 de lei.
— Doina, ieși bine. Ai dat 45.000 acum șapte ani. Câștigi și tu ceva.
Am refuzat.
Apoi a venit cu o altă ofertă.
— Îți dau 70.000. Dar trebuie să semnăm repede.
— De ce atâta grabă?
A coborât privirea.
— Investitorul vrea terenul întreg. Dacă nu rezolv, trebuie să-i dau avansul înapoi și s-ar putea să plătesc și penalități.
M-am uitat la el.
— Sandu, când tata era bolnav și te rugam să vii să mă ajuți, nu aveai timp. Acum găsești timp să vii de trei ori pe săptămână pentru pământ.
— Nu începe iar cu asta!
— Nu încep nimic. Îți spun doar că nu-mi mai poți vorbi ca la pomenire.
A rămas tăcut.
— Eu nu vând, Sandu. Cel puțin nu acum. Și nu pentru că vreau să-ți fac rău, ci pentru că nu accept să fiu împinsă într-o hotărâre care îmi privește proprietatea.
A plecat furios.
După încă două săptămâni, am aflat că investitorul renunțase la cumpărarea întregului teren.
Sandu a fost nevoit să discute cu firma despre restituirea avansului și despre obligațiile pe care și le asumase prin documentele semnate.
Nu știu exact cum și-a rezolvat toate problemele financiare.
Dar știu că nu a mai putut promite nimănui partea mea.
Într-o duminică, m-am dus la casa tatălui.
Nu mai intrasem acolo de la pomenire.
Am deschis ferestrele și am aerisit camerele.
Pe noptieră era încă fotografia mamei, iar lângă ea, o pereche de ochelari vechi.
M-am așezat pe marginea patului.
Mi-am amintit ultimele luni din viața lui.
Când nu mai putea merge singur, mă chema uneori doar ca să stau lângă el.
— Doina, să nu te superi pe fratele tău, îmi spunea. El este altfel.
Eu îi răspundeam că nu mă supăr.
Dar mă durea.
Mă durea că Sandu venea doar când avea nevoie de ceva și că tata încă îi găsea scuze.
În ziua aceea am înțeles că nu mai trebuia să aștept ca fratele meu să recunoască tot ce făcusem.
Eu știam.
Tata știuse.
Și asta era suficient.
După aproape trei luni, Sandu a venit la mine acasă.
Nu avea acte și nici nu vorbea despre investitori.
— Doina, putem să discutăm?
L-am poftit în curte.
S-a așezat pe banca de lângă gard.
— Am fost un prost, mi-a spus.
Nu am răspuns.
— Am crezut că dacă tata îmi lasă terenul, înseamnă că am făcut ceva bine în viață. Dar adevărul este că tu ai fost lângă el, nu eu.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Sandu, eu nu voiam să-mi mulțumești pentru că l-am îngrijit pe tata. Voiam doar să nu mă tratezi ca și cum n-aș fi contat.
A dat din cap.
— Știu. Și îmi pare rău.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
Erau prea multe lucruri nespuse între noi.
Dar i-am spus că, dacă vrea să păstrăm o relație, trebuie să înceapă prin a mă respecta.
A acceptat.
În lunile următoare, am continuat să mă ocup de partea mea de teren. Am încheiat o înțelegere scrisă cu un agricultor din sat, care urma să lucreze cota mea în condițiile stabilite împreună.
Sandu și-a păstrat partea lui.
Nu am mai discutat despre vânzarea întregului teren.
Într-o seară, am scos din sertar contractul vechi și l-am privit din nou.
Tata nu-mi lăsase o avere ascunsă și nici nu făcuse vreun miracol.
Îmi vânduse legal o parte din pământ, cu ani înainte, pentru bani pe care îi muncisem eu.
Iar faptul că păstrase documentele cu grijă mă ajutase să-mi apăr drepturile.
Am pus contractul la loc și am închis sertarul.
Nu pământul mă făcuse să mă simt învingătoare.
Ci faptul că, după ani în care fusesem considerată sora care trebuie să aibă grijă de toți, reușisem în sfârșit să spun că și munca mea, și drepturile mele contează.
Și nimeni nu mai avea să mă facă să mă simt vinovată pentru asta.