Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Irina a întins mâna spre document, dar Adrian s-a interpus între ea și Cătălin.
— Nu pune mâna pe hârtiile alea! Sunt niște prostii scoase din context!
Fiica mea l-a privit uluită.
— Adrian, dă-te la o parte. Vreau să văd.
— Irina, suntem la nunta noastră! Nu poți să-l lași pe fratele tău să ne umilească!
— Dacă nu ai nimic de ascuns, lasă-mă să citesc!
Adrian s-a retras un pas.
Cătălin i-a întins dosarul. Eu m-am apropiat de fiica mea, care începuse să tremure.
Pe prima pagină apărea numele unei societăți comerciale administrate de Adrian. Mai jos era trecută o sumă de 680.000 de lei și o descriere a unei investiții într-o pensiune din zona Bran.
Dar ceea ce m-a făcut să-mi duc mâna la gură era mențiunea referitoare la sursa finanțării.
Vânzarea spațiului comercial al Irinei.
— Adrian, ce înseamnă asta? a întrebat fiica mea.
— Este doar un proiect. Ți-am spus că vreau să construim ceva împreună.
Cătălin a scos o altă hârtie.
— Atunci explică-i de ce ai semnat deja un antecontract pentru cumpărarea pensiunii și ai promis un avans de 120.000 de lei până la sfârșitul lunii.
Irina s-a uitat la Adrian.
— Ai semnat fără să-mi spui?
— Era o oportunitate! Dacă așteptam, pierdeam afacerea!
— Dar eu nu ți-am promis că vând spațiul!
Adrian a început să vorbească repede.
— Irina, discutaserăm despre asta. Știai că avem nevoie de bani.
— Am discutat despre posibilitatea unei investiții. Nu ți-am dat acordul să-mi folosești proprietatea!
Cătălin a întins încă o pagină.
— Și mai este ceva.
Adrian a ridicat vocea.
— Ajunge! Nu mai accept să fiu judecat de familia asta!
— Atunci spune-i tu, a răspuns Cătălin, de ce firma ta are datorii de aproape 300.000 de lei și de ce o parte din banii obținuți din vânzarea spațiului urmau să acopere acele datorii.
Irina a rămas nemișcată.
— Ce datorii?
Adrian și-a trecut mâna peste față.
— Sunt obligații comerciale. Nimic neobișnuit.
— Trei sute de mii de lei sunt ceva neobișnuit pentru mine! a izbucnit Irina. Mai ales când îmi ceri să-mi vând singura proprietate!
M-am uitat la fostul meu soț.
Era aceeași discuție pe care o avusesem cu el cu trei ani înainte de divorț.
Aceleași promisiuni. Aceeași grabă. Aceeași încercare de a transforma bunurile altcuiva în soluția problemelor lui.
— Adrian, i-am spus, ai încercat exact același lucru și cu apartamentul meu.
S-a întors furios spre mine.
— Elena, nu te amesteca! Tu ai fost mereu prea fricoasă ca să faci ceva important!
Irina a făcut un pas înapoi.
— Nu mai vorbi așa cu mama.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Adrian a tăcut.
Fiica mea a răsfoit documentele.
— Cătălin, de unde le ai?
— Am verificat informațiile publice despre firma lui Adrian și am discutat cu un consultant implicat în proiectul pensiunii. Mi-a arătat propunerea de finanțare pe care Adrian o prezentase potențialilor investitori. Am obținut copiile documentelor pe care aveam dreptul să le consult.
— Și de ce n-ai venit mai devreme?
Fratele ei a coborât privirea.
— Pentru că până ieri nu aveam dovezi suficiente. Nu voiam să-ți distrug nunta doar pe baza unor bănuieli.
Adrian a încercat să-i ia mâna Irinei.
— Iubito, te rog. Putem rezolva totul după ceremonie.
Ea și-a retras mâna.
— Nu. Dacă mă iubești, îmi spui acum adevărul.
— Ți-am spus adevărul!
— Atunci răspunde-mi la o singură întrebare. Dacă nu aveam spațiul comercial, te-ai fi căsătorit cu mine?
Adrian a rămas tăcut.
Câteva secunde care mi s-au părut nesfârșite.
— Irina, nu e corect să mă întrebi asta.
— Ba este. Pentru că eu te-am iubit fără să mă intereseze ce ai în conturi.
El a privit spre aleea pe care urmau să sosească invitații.
— Nu putem discuta mai târziu?
Irina și-a scos încet inelul de logodnă.
— Nu mai avem ce discuta înainte de nuntă. Nunta nu mai are loc.
Adrian a încremenit.
— Nu poți să faci asta! Sunt invitați, am plătit avansuri, am organizat totul!
— Tocmai am făcut-o.
A pus inelul în palma lui.
Eu am simțit că-mi dau lacrimile.
Nu pentru că fiica mea renunța la nuntă, ci pentru că o vedeam făcând alegerea pe care eu o amânasem ani întregi.
Cătălin a îmbrățișat-o.
— Îmi pare rău, Irina.
— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare.
Adrian a plecat din curtea conacului fără să mai spună nimic.
În următoarea oră, am anunțat organizatorii că ceremonia și petrecerea se anulau. O parte dintre invitați erau deja pe drum, iar vestea s-a răspândit repede.
Irina a rămas în camera pregătită pentru mireasă.
Când am intrat, stătea pe marginea patului, încă îmbrăcată în rochia albă.
— Mamă, am fost atât de proastă?
M-am așezat lângă ea.
— Nu, draga mea. Ai iubit un om care nu a fost sincer cu tine.
— Dar tu m-ai avertizat.
— Și eu am avut nevoie de ani ca să înțeleg cine era Adrian. Tu ai aflat înainte să-ți legi viitorul de al lui.
Irina a început să plângă.
Am ținut-o în brațe până s-a liniștit.
În zilele următoare, a mers împreună cu Cătălin la un avocat.
Au verificat situația spațiului comercial și documentele prezentate de Adrian.
Din fericire, Irina nu semnase niciun contract de vânzare și nu constituise nicio garanție asupra proprietății.
Antecontractul pentru pensiune fusese încheiat de firma lui Adrian, în nume propriu. Obligațiile asumate prin acel document nu deveneau automat obligațiile Irinei.
Spațiul ei comercial era în siguranță.
În schimb, anularea nunții a însemnat pierderea unor avansuri și multe discuții neplăcute.
Irina a suportat partea de cheltuieli care îi revenea contractual și a refuzat să plătească datoriile lui Adrian.
El a încercat să o contacteze de mai multe ori.
La început îi promitea că va renunța la proiectul pensiunii.
Apoi o acuza că îl umilise în fața familiei.
În cele din urmă, i-a trimis un mesaj în care recunoștea că situația ei financiară fusese unul dintre motivele pentru care se apropiase de ea.
Irina mi l-a arătat într-o seară.
— Mamă, cred că acum am primit răspunsul la întrebarea mea.
Am citit mesajul și i-am înapoiat telefonul.
— Și ce vrei să faci?
— Nimic. Nu mai vreau să-mi petrec viața încercând să-l fac să recunoască ceea ce știu deja.
Au trecut câteva luni.
Irina și-a păstrat spațiul comercial, și-a continuat serviciul și a început să-și refacă viața fără Adrian.
Cu Cătălin s-a apropiat din nou.
Într-o duminică, i-am invitat pe amândoi la mine.
Am stat în curte, sub nucul bătrân, și am povestit despre copilăria lor.
La un moment dat, Irina s-a întors spre fratele ei.
— Cătălin, dacă nu veneai în ziua nunții, probabil că astăzi eram soția lui.
— Nu știu, a răspuns el. Poate ai fi aflat singură.
— Dar ai venit. Și ai avut curajul să-mi spui adevărul, chiar dacă știai că s-ar putea să te urăsc pentru asta.
Cătălin a zâmbit.
— Preferam să fii supărată pe mine o lună decât să regreți ani întregi.
I-am privit pe amândoi și m-am gândit la Mihai, primul meu soț, tatăl lor.
Ar fi fost mândru de felul în care se apăraseră unul pe celălalt.
Irina mi-a luat mâna.
— Mamă, îmi pare rău că nu te-am ascultat când mi-ai spus ce ai trăit cu Adrian.
— Nu trebuie să-mi ceri iertare pentru că ai vrut să fii fericită.
— Dar te-am rănit.
Am strâns-o la piept.
— Da, m-a durut. Dar mai important este că acum suntem aici, împreună.
În seara aceea, după ce copiii au plecat, am rămas câteva minute în curte.
Mă gândisem de multe ori că cea mai mare umilință din viața mea fusese să-mi văd fiica pregătindu-se să se căsătorească cu fostul meu soț.
Dar, în cele din urmă, nu nunta aceea ne definise familia.
Ci faptul că, atunci când adevărul ieșise la iveală, copiii mei avuseseră puterea să se aleagă unul pe celălalt, iar eu fusesem acolo să-i sprijin.
Adrian pierduse accesul la bunurile pe care sperase să le folosească.
Irina își păstrase proprietatea și libertatea de a-și construi singură viitorul.
Iar eu îmi recăpătasem liniștea de a ști că, indiferent cât de complicate deveniseră viețile noastre, familia noastră nu mai putea fi cumpărată cu promisiuni frumoase.