Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas nemișcată lângă noptieră, cu telefonul în mână. Cătălin și Veronica vorbeau chiar dincolo de ușa dormitorului.
— Dacă se trezește, îi spun că am venit să văd dacă și-a pregătit bagajul, a șoptit Veronica.
— Și plicul?
— E unde trebuie. Mâine dimineață o să-l găsească cine trebuie.
Pașii lor s-au îndepărtat pe coridor.
Am încuiat ușa, apoi am desfăcut hârtia din plic. Pe ea erau scrise câteva cuvinte: “Documente confidențiale. Copii neautorizate.”
M-am uitat la micul dispozitiv de stocare.
Cătălin voia ca cineva să găsească în bagajul meu informații despre firmă, ca apoi să mă acuze că încercam să le scot din companie.
Dar de ce la aeroport?
Mi-am amintit că, în urmă cu o săptămână, Cătălin insistase să-mi cumpere el biletul de avion. Îmi spusese că voia să-mi facă o surpriză și rezervase o cursă foarte devreme.
Am luat telefonul și am sunat-o pe avocata firmei, Adriana Popescu, cu care colaborasem și înainte de moartea tatălui meu.
Mi-a răspuns somnoroasă.
— Ioana? S-a întâmplat ceva?
— Da. Am nevoie să mă asculți până la capăt.
I-am povestit ce văzusem, ce auzisem și ce găsisem în valiză.
— Nu folosi dispozitivul și nu-l conecta la niciun calculator, mi-a spus imediat. Păstrează-l în plic și nu-l mai manipula. Dacă bănuiești că încearcă să-ți însceneze ceva, trebuie să documentăm situația.
— Și zborul?
— Nu pleca până nu clarificăm. Ne vedem dimineață la birou. Între timp, păstrează mesajele și orice înregistrare relevantă.
Am închis și m-am așezat pe marginea patului.
Nu aveam să mai dorm în noaptea aceea.
La cinci și jumătate, Cătălin a bătut la ușă.
— Ioana, trezește-te! Pierzi avionul!
Am deschis îmbrăcată, cu geanta pe umăr.
— Nu mai plec.
A rămas cu mâna ridicată.
— Cum adică?
— Am amânat întâlnirea.
— De ce?
— Nu mă simt bine.
În spatele lui a apărut Veronica, deja îmbrăcată.
— Vai, draga mea, dar trebuie să pleci! Ai pregătit totul!
M-am uitat la ea.
— Știu. Chiar totul.
Pentru o clipă, zâmbetul i-a dispărut.
Cătălin a încercat să-mi ia valiza.
— Lasă că te duc eu la aeroport. Poate îți revii pe drum.
— Nu plec nicăieri, Cătăline.
Am trecut pe lângă ei și am coborât scările.
La ora nouă eram în biroul Adrianei. Îi adusesem plicul, fotografiile făcute înainte să-l scot din valiză și o înregistrare video de la camera de supraveghere montată pe hol, după ce observasem că Veronica intra în dormitor fără permisiune.
Înregistrarea o arăta clar intrând cu plicul și ieșind câteva minute mai târziu.
— Asta schimbă lucrurile, a spus Adriana. Dar trebuie să aflăm ce conține dispozitivul printr-o verificare tehnică documentată, nu prin presupuneri.
Am apelat la un specialist autorizat în investigații informatice, care a examinat dispozitivul și a întocmit un raport.
Înăuntru erau copii ale unor contracte comerciale și situații financiare ale firmei, inclusiv documente legate de plățile suspecte.
Mai exista și un fișier cu o declarație pregătită în numele meu, în care recunoșteam că luasem documentele fără aprobarea conducerii.
Semnătura mea nu apărea nicăieri.
Dar textul era redactat ca și cum eu aș fi fost cea care încercase să ascundă informații.
— Vor să te facă responsabilă pentru documentele care au ajuns în afara firmei, a spus Adriana. Apoi să folosească situația împotriva ta, inclusiv în relația cu ceilalți asociați.
Am simțit cum mi se ridică sângele la cap.
— Și banii dispăruți?
— Acolo trebuie să continuăm verificările.
În următoarele două săptămâni, un auditor independent a analizat contractele și plățile făcute către societatea de consultanță.
A descoperit că firma respectivă fusese administrată de un fost coleg al lui Cătălin și că serviciile facturate nu aveau documente justificative suficiente.
Din cei aproape 1.800.000 de lei transferați, o parte importantă ajunsese în conturi legate de persoane apropiate lui Cătălin.
Am convocat o adunare a asociaților, respectând procedurile prevăzute în actul constitutiv.
Cătălin a intrat în sală cu Veronica lângă el, sigur pe sine.
— Ce spectacol mai pregătești, Ioana?
Am așezat raportul auditorului pe masă.
— Unul în care, pentru prima dată, răspunzi la întrebări.
Veronica a râs.
— Fata asta chiar crede că poate conduce firma singură!
— Nu singură, doamnă Veronica. Cu oameni care își fac meseria și care pot explica fiecare leu cheltuit.
Cătălin a răsfoit raportul.
Pe măsură ce citea, i se schimba expresia.
— De unde ai documentele astea?
— Din evidențele firmei. Cele pe care ai încercat să mă împiedici să le verific.
A ridicat privirea.
— Nu știi ce vorbești.
— Atunci explică-ne de ce s-au plătit aproape 1.800.000 de lei pentru servicii care nu pot fi demonstrate.
Veronica a intervenit:
— Sunt contracte aprobate! Nu poți să-l acuzi pe fiul meu fără dovezi!
Am scos fotografiile plicului găsit în valiză.
— Și mai vreau să vă întreb ceva. De ce ai intrat în dormitorul meu la miezul nopții?
Veronica a încremenit.
— Eu? N-am intrat nicăieri!
— Am înregistrarea.
Cătălin s-a ridicat brusc.
— Ioana, discutăm acasă!
— Nu. Acasă ai avut destule ocazii să-mi spui adevărul.
Le-am explicat asociaților că încercarea de a-mi plasa documente în bagaj urma să fie analizată separat, împreună cu avocata mea.
Nu am prezentat acuzațiile drept fapte deja judecate. Am cerut doar ca probele să fie păstrate și verificate.
În aceeași ședință, asociații au decis, în condițiile actului constitutiv, revocarea lui Cătălin din funcția de director general și numirea unei conduceri interimare.
Veronica a fost retrasă din atribuțiile care îi permiteau accesul la contracte și documente sensibile.
Ulterior, firma a formulat sesizări și a început demersurile legale pentru recuperarea prejudiciului.
Nu toți banii au fost recuperați imediat. O parte dintre sume au rămas în litigiu, iar verificările au continuat.
Dar Cătălin nu mai avea controlul asupra firmei tatălui meu.
În seara aceea, când m-am întors acasă, l-am găsit așteptându-mă în sufragerie.
— Ai distrus totul, mi-a spus.
M-am uitat la el.
— Nu eu am scos banii din firmă. Nu eu am pus un plic în valiza soției mele.
— Am făcut ce trebuia ca să protejez afacerea!
— De mine?
N-a răspuns.
— Cătălin, tatăl meu a construit firma asta muncind douăzeci și cinci de ani. Tu ai crezut că, dacă mă faci să par incompetentă, o să poți lua totul.
— Nu înțelegi cât de complicate sunt lucrurile.
— Înțeleg suficient. Și nu mai vreau să trăiesc lângă tine.
I-am spus că voi începe procedurile de divorț și că, până la clarificarea situației, vom locui separat.
A plecat câteva zile mai târziu.
Veronica nu m-a mai sunat.
În lunile următoare, am reorganizat conducerea firmei și am introdus reguli clare pentru aprobarea plăților.
Am angajat un director financiar independent și am cerut verificări periodice ale contractelor.
Nu voiam să conduc singură fiecare departament. Voiam ca nimeni să nu mai poată ascunde tranzacții importante în spatele unor explicații vagi.
Într-o după-amiază, am intrat în fostul birou al tatălui meu.
Pe perete era încă fotografia lui, făcută în ziua când deschisese prima agenție.
M-am așezat la birou și am privit-o mult timp.
Tata îmi spusese cândva:
— Ioana, nu trebuie să ridici vocea ca să fii ascultată. Dar trebuie să știi când să nu mai taci.
Am zâmbit.
În noaptea în care Veronica îmi ascunsese plicul în valiză, crezuse că mă trimite spre cea mai mare umilință a vieții mele.
Nu știa că tocmai gestul ei avea să mă facă să văd cât de departe erau dispuși să meargă.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai aveam nevoie de aprobarea nimănui ca să-mi apăr numele, munca și tot ce construise tatăl meu.