Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața ușii, cu cheia încă strânsă în palmă, privind-o pe Luminița.
— Cum adică nu este vorba doar despre voi doi? Ce altceva îmi mai ascundeți?
Florin s-a apropiat de vecină.
— Luminița, ți-am spus să taci!
M-am întors spre el.
— Florin, dacă mai încerci o singură dată să o oprești, cobor și discutăm în fața întregului bloc!
Luminița s-a sprijinit de tocul ușii.
— Gabriela, eu și Florin suntem împreună de aproape un an.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Un an.
Un an în care femeia aceasta îmi adusese prăjituri, îmi zâmbise pe scară și mă întrebase dacă am nevoie de ceva.
— Și fotografia din dormitorul meu?
Luminița a coborât privirea.
— Florin mi-a trimis-o. Voia să-mi arate cum arată camera voastră, pentru că discutam despre niște schimbări pe care urma să le facă.
Am privit-o neîncrezătoare.
— Ce schimbări?
Florin a intervenit:
— Gabriela, nu are rost să discutăm toate astea aici.
— Ba tocmai aici vreau să discutăm! În fața ușii femeii la care veneai când îmi spuneai că ai intervenții urgente!
Luminița a început să plângă.
— Mi-a spus că voi doi nu mai sunteți fericiți și că urma să vă despărțiți.
— Și dumneavoastră l-ați crezut?
N-a răspuns.
— Atunci de ce veneați la mine cu prăjituri? De ce mă întrebați când plec la serviciu?
Și-a șters ochii.
— La început voiam să fiu amabilă. Apoi… Florin mă întreba dacă ești acasă. Uneori îi spuneam când te văzusem plecând.
Am simțit o furie rece.
— Deci mă supravegheați împreună.
— Nu am vrut să-ți fac rău, a șoptit.
— Dar mi-ați făcut.
În clipa aceea, Florin a încercat să mă ia de braț.
— Gabriela, mergem jos și vorbim.
Mi-am tras mâna.
— Nu mă atinge.
M-am uitat spre cămașa albastră din dormitorul Luminiței.
— De câte ori ai dormit aici, Florin?
A ezitat.
— De câteva ori.
— În timp ce eu te așteptam acasă?
N-a răspuns.
Am coborât scările fără să mai spun nimic.
Florin a venit după mine.
În apartamentul nostru, fiica noastră era încă la liceu. M-am așezat pe canapea și am încercat să-mi adun gândurile.
— Gabriela, a început el, știu că am greșit.
— Nu ai greșit o singură dată. M-ai mințit aproape un an.
— Nu voiam să te rănesc.
Am râs amar.
— Și de aceea ai ales să ai o relație cu vecina de deasupra, care venea să-mi aducă prăjituri?
Florin și-a coborât capul.
— Lucrurile dintre noi nu mai mergeau bine.
— Atunci trebuia să-mi spui. Nu să mă faci de râs în propria scară de bloc.
A rămas tăcut.
— Și ce alte lucruri nu știu?
A ezitat din nou.
Atunci am înțeles că mai exista ceva.
— Florin, spune-mi adevărul.
S-a așezat pe fotoliu.
— Am ajutat-o pe Luminița cu renovarea apartamentului.
— Știu că i-ai reparat instalațiile. Asta mi-ai spus.
— Nu doar instalațiile.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Cât ai cheltuit?
— Aproape 28.000 de lei.
Am rămas fără cuvinte.
— Douăzeci și opt de mii de lei?!
— Nu toți odată. Am cumpărat materiale, am plătit niște meseriași…
— Din ce bani?
Florin a privit în podea.
— Din economiile noastre.
M-am ridicat brusc.
— Banii pe care îi strângeam pentru facultatea fetei?
— Gabriela, urma să-i pun înapoi!
— Din ce? Din salariul din care îmi spuneai că abia ne descurcăm?
N-a răspuns.
Am mers la birou și am deschis aplicația bancară.
Contul comun avea mult mai puțini bani decât îmi aminteam.
În ultimele luni, Florin făcuse retrageri și transferuri pe care nu le discutaserăm.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Ai cheltuit economiile copilului nostru ca să renovezi apartamentul amantei tale.
— Nu erau doar pentru ea. Am făcut și niște lucrări pe care urma să le recuperez.
— Ai vreun contract? Vreo factură? Vreo dovadă că îți va restitui banii?
A tăcut.
Atunci mi-am dat seama că nu mai aveam ce discuta în seara aceea.
— Florin, vreau să pleci pentru câteva zile. Am nevoie să mă gândesc.
— Este și casa mea!
— Știu. Nu te dau afară. Îți cer să-mi lași puțin spațiu după ce tocmai am aflat că m-ai înșelat și ai cheltuit banii familiei.
După o discuție lungă, a acceptat să stea temporar la fratele lui.
În seara aceea, i-am telefonat surorii mele, Adriana, și i-am povestit totul.
A doua zi, am discutat cu un avocat.
I-am arătat extrasele bancare și i-am explicat situația apartamentului nostru, cumpărat în timpul căsătoriei.
Mi-a spus că puteam începe procedura de divorț și că folosirea economiilor comune în interesul unei relații extraconjugale putea fi analizată în cadrul discuțiilor patrimoniale, în funcție de dovezi.
Nu mi-a promis că voi recupera automat toți banii.
Dar mi-a explicat ce documente trebuia să păstrez.
Am făcut copii după extrasele bancare și am început să-mi organizez separat veniturile viitoare, fără să încerc să ascund sau să înstrăinez bunurile comune.
Cu Luminița nu am mai discutat câteva săptămâni.
O vedeam uneori pe scară, dar treceam pe lângă ea fără să o salut.
Într-o după-amiază, m-a așteptat lângă cutiile poștale.
— Gabriela, vreau să-ți spun ceva.
M-am oprit.
— Ce anume?
— Florin mi-a spus că banii pentru renovare erau ai lui. Nu am știut că erau economiile voastre.
Am privit-o lung.
— Poate nu știați de unde veneau banii. Dar știați foarte bine că era căsătorit.
A început să plângă.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Atunci nu-mi mai cereți să vă înțeleg. Am nevoie să-mi văd de viața mea.
Am plecat.
După câteva luni, Florin a încercat să se întoarcă.
Mi-a spus că relația cu Luminița se terminase și că voia să ne împăcăm.
— Gabriela, am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
L-am ascultat.
— Florin, eu nu mai pot să am încredere în tine.
— Putem încerca să reparăm.
— Poate că tu poți uita ce ai făcut. Eu nu pot să uit că femeia care îmi aducea prăjituri știa mai multe despre programul meu decât propriul meu soț.
A început să plângă.
Nu m-am bucurat să-l văd așa.
Dar nici nu m-am răzgândit.
Am continuat demersurile pentru divorț.
În lunile următoare, am ajuns la o înțelegere privind locuința, responsabilitățile față de fiica noastră și modul în care urmau să fie luate în calcul sumele cheltuite din economiile comune.
Nu a fost simplu.
Au existat discuții grele și momente în care m-am întrebat dacă voi reuși să mă descurc singură.
Dar am avut sprijinul surorii mele și al câtorva prietene.
Fiica noastră a avut nevoie de timp să accepte schimbarea. Am încercat să nu o implic în conflictele dintre mine și tatăl ei și să-i păstrez relația cu amândoi.
Într-o duminică, la aproape un an după ziua în care găsisem cheia, cineva a sunat la ușă.
Era o vecină nouă, mutată de curând la primul etaj.
Ținea în mână o farfurie cu prăjituri.
— Bună ziua! Am făcut prea multe și m-am gândit să vă aduc și dumneavoastră.
Am rămas câteva secunde nemișcată.
Apoi am zâmbit.
— Vă mulțumesc. Este foarte drăguț din partea dumneavoastră.
Am primit farfuria și am închis ușa.
Nu era vina acelei femei că altcineva îmi trădase încrederea.
Am pus prăjiturile pe masă și m-am uitat spre fereastră.
Înțelesesem că nu trebuie să-mi petrec restul vieții suspectând fiecare gest frumos.
Dar nici nu voi mai ignora lucrurile care mă rănesc doar pentru a păstra aparența unei familii fericite.
Iar cheia aceea mică, cu breloc albastru, rămăsese pentru mine dovada că uneori adevărul este chiar sub ochii noștri, dar avem nevoie de curaj ca să-l privim.