Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas pe banca din apropierea autogării, cu telefonul lipit de ureche. Fiul meu tocmai îmi mărturisise că Lavinia nu știa cine plătea, de fapt, rata apartamentului.
— Cum adică ea crede că tu plătești singur, Ionuț?
A oftat.
— Mamă, când am început să am probleme cu banii, nu i-am spus. Mi-a fost rușine. Apoi, când m-ai ajutat prima dată, i-am zis că am primit o mărire de salariu.
— Și de doi ani o lași să creadă asta?
— Am vrut să-i arăt că mă descurc.
Am privit sacoșele de lângă mine.
— Dar eu? Eu nu trebuia să mă descurc, Ionuț?
A tăcut.
— Știi câte dimineți m-am trezit la patru ca să pregătesc brânza pentru piață? Știi de câte ori am amânat să-mi cumpăr medicamentele mai scumpe, ca să-ți pot trimite banii?
— Mamă, nu ți-am cerut să faci asemenea sacrificii.
— Nu. Mi-ai cerut doar câte 2.200 de lei în fiecare lună.
Am închis ochii.
— De astăzi, nu-ți mai trimit bani fără să discutăm toți trei.
— Mamă, te rog! Luni trebuie plătită rata!
— Atunci este timpul ca Lavinia să afle adevărul.
Am închis telefonul.
În autocar, am plâns în liniște, cu sacoșele lângă mine.
Nu mă dureau atât vorbele nurorii, cât tăcerea fiului meu.
Îl crescusem singură după moartea tatălui său, îl ajutasem să termine școala și îi fusesem alături de fiecare dată când avusese nevoie.
Dar în fața soției lui nu găsise curajul să spună măcar că mama lui merită respect.
Duminică seara, Lavinia m-a sunat.
Era prima dată după multe luni când mă căuta fără să aibă nevoie de ceva pentru Rareș.
— Mamă Floarea, ce se întâmplă? Ionuț spune că nu mai vreți să-l ajutați cu rata.
— Lavinia, tu știai că eu îi trimit lunar bani pentru apartament?
A urmat o tăcere.
— Ce bani?
— Câte 2.200 de lei. De doi ani.
— Nu se poate. Ionuț plătește rata din salariul lui.
— Atunci întreabă-l de unde vin banii.
Am auzit-o strigându-l.
— Ionuț! Vino imediat!
Câteva secunde mai târziu, fiul meu a luat telefonul.
— Mamă, de ce i-ai spus?
— Pentru că nu mai vreau să fiu mințită și umilită.
Lavinia i-a smuls telefonul.
— Mamă Floarea, aveți dovezi?
Întrebarea m-a durut.
— Am toate transferurile bancare, Lavinia. Nu am trimis banii prin vecini.
— Puteți să mi le arătați?
— Da. Dar vreau să discutăm față în față.
Marți, au venit amândoi la mine, în sat.
Rareș rămăsese la sora Laviniei.
I-am primit în curte, sub nucul bătrân.
Am scos dintr-un dosar extrasele bancare și le-am așezat pe bancă.
Lavinia a început să le citească.
Transfer după transfer.
Lună după lună.
Când a ajuns la ultima pagină, avea ochii plini de lacrimi.
— Sunt peste cincizeci de mii de lei…
— Cincizeci și două de mii opt sute, am răspuns. Atât v-am trimis în douăzeci și patru de luni.
S-a întors spre Ionuț.
— Tu mi-ai spus că ai primit o mărire de salariu!
Fiul meu a coborât capul.
— Mi-a fost rușine să-ți spun că nu mă descurc.
— Dar nu ți-a fost rușine să o lași pe mama ta să plătească?
Ionuț n-a răspuns.
Lavinia a început să plângă.
— Și banii tăi unde se duceau?
— Pe cheltuieli, pe mașină, pe lucruri pentru casă…
— Și pe telefonul acela de 5.000 de lei? Și pe weekendurile cu prietenii?
Am privit spre fiul meu.
Nu știusem nimic despre acele cheltuieli.
Lavinia s-a întors spre mine.
— Mamă Floarea, îmi pare rău. Nu am știut.
Am încuviințat încet.
— Te cred că n-ai știut despre bani. Dar știai foarte bine cum mi-ai vorbit sâmbătă.
A coborât privirea.
— Da.
— Nu te-am supărat cu nimic, Lavinia. Ți-am adus ce aveam eu mai bun. Ouă de la găinile mele, brânză făcută cu mâinile mele și o cămașă cusută pentru Rareș.
— Știu.
— Și tu m-ai făcut de rușine în fața prietenelor tale.
A început să plângă mai tare.
— Am vrut să par altfel în fața lor. M-am purtat îngrozitor.
Am privit-o fără să mă grăbesc să o liniștesc.
— Nu trebuie să-ți fie rușine că ai o soacră de la țară. Eu nu m-am rușinat niciodată că am muncit cu mâinile mele.
Ionuț a încercat să mă ia de mână.
— Mamă, iartă-mă.
Mi-am retras ușor mâna.
— Ionuț, nu-mi cere iertare doar pentru că nu mai ai de unde să plătești rata. Arată-mi că ai înțeles.
Am discutat aproape două ore.
Le-am spus că nu mai pot continua să le trimit lunar aceeași sumă.
Nu voiam să-mi las copilul fără casă, dar nici să-mi cheltuiesc bătrânețea plătind pentru alegerile lui.
Ionuț și Lavinia au fost nevoiți să-și refacă bugetul.
Au renunțat la câteva cheltuieli, au vândut a doua mașină, pe care o foloseau rar, și au discutat cu banca despre posibilitatea ajustării condițiilor de rambursare.
Nu au rezolvat totul într-o săptămână.
Dar au început să plătească rata din veniturile lor.
Eu am păstrat banii pe care îi câștigam pentru nevoile mele.
Mi-am cumpărat medicamentele fără să mai calculez dacă îmi rămâne suficient pentru transferul către Ionuț.
Am reparat acoperișul magaziei, pe care îl tot amânam.
Și, pentru prima dată după doi ani, am pus deoparte câteva sute de lei pentru mine.
Lavinia m-a sunat după aproape o lună.
— Mamă Floarea, pot să vin cu Rareș la dumneavoastră?
Am simțit cum mi se încălzește inima.
— Bineînțeles, draga mea.
— Aș vrea să vorbim și despre ce s-a întâmplat.
Au venit într-o duminică.
Rareș a alergat spre mine imediat ce a coborât din mașină.
— Bunico, mi-a fost dor de tine!
L-am strâns în brațe.
Lavinia a rămas câteva clipe lângă poartă, cu o sacoșă în mână.
— V-am adus ceva, a spus.
Înăuntru erau câteva fructe și o cutie cu prăjituri.
Am zâmbit.
— Nu trebuia să cheltuiești bani.
— Știu. Dar am vrut să vă aduc și eu ceva, nu doar să primesc.
Ne-am așezat pe prispă, în timp ce Rareș se juca în curte.
Lavinia mi-a spus că îi era rușine de felul în care mă tratase.
— Prietenele mele au plecat atunci foarte stânjenite. Una dintre ele mi-a spus după aceea că nu ar fi trebuit să vă vorbesc așa.
Am privit-o.
— Și tu ce ai înțeles?
— Că am încercat să par o doamnă importantă umilind o femeie care nu mi-a făcut niciodată rău.
N-am răspuns imediat.
Apoi i-am spus:
— Lavinia, nu vreau să mă iubești pentru banii pe care i-am trimis. Vreau doar să mă respecți ca pe mama bărbatului tău și bunica lui Rareș.
A încuviințat.
— Aveți dreptate.
Cu timpul, relația noastră a început să se schimbe.
Nu peste noapte.
Au existat momente stânjenitoare și discuții pe care a trebuit să le purtăm cu răbdare.
Dar Lavinia nu mi-a mai interzis să-mi văd nepotul.
Ionuț a început să mă sune și când nu avea nevoie de bani.
Într-o sâmbătă, a venit singur să mă ajute la tăiat lemne.
După ce am terminat, s-a așezat lângă mine.
— Mamă, am fost un laș.
L-am privit.
— Ai fost, Ionuț.
A coborât capul.
— Te-am lăsat să fii umilită pentru că mi-a fost teamă să mă cert cu Lavinia.
— Și totuși n-ai avut teamă să-mi ceri bani în fiecare lună.
A încuviințat.
— Știu. Îmi pare rău.
Nu i-am spus că uitasem.
Dar l-am lăsat să mă îmbrățișeze.
În toamna aceea, Rareș a venit să petreacă un weekend la mine.
L-am învățat să adune ouăle din cuibar și să hrănească găinile.
Seara, când ne-am așezat pe prispă, m-a întrebat:
— Bunico, de ce îți place așa mult să stai la țară?
Am privit curtea, pomii și casa în care îmi crescusem copilul.
— Pentru că aici am muncit o viață întreagă, puiule. Și tot ce vezi este făcut cu drag.
Rareș s-a lipit de mine.
— Mie îmi place aici. Și brânza ta e mai bună decât cea de la magazin.
Am început să râd.
L-am sărutat pe frunte și am privit spre cerul care se întuneca.
Nu mai plăteam rata apartamentului lor.
Nu mai trebuia să cumpăr respectul nimănui cu banii mei.
Dar îmi recăpătasem ceva mult mai important.
Dreptul de a fi bunică fără să fiu tratată ca o povară.
Și liniștea de a ști că munca mea, oricât de simplă ar fi părut pentru alții, nu era un motiv de rușine.