Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian a rămas cu gura întredeschisă, uitându-se când la mine, când la directoarea generală.
— Soția mea? a repetat el, încercând să râdă. Doamnă Corina, cred că este o neînțelegere.
Corina nu i-a răspuns imediat.
Încă îmi ținea mâinile între ale ei.
— Mirela, dumneavoastră chiar nu vă amintiți de mine?
Am privit-o mai atent.
Ochii aceia albaștri, vocea caldă, felul în care îmi strângea mâinile…
Și dintr-odată mi-am amintit.
— Doamna Corina? Fiica doamnei Ana?
Femeia a început să plângă.
— Da, Mirela. Mama mea a fost îngrijită de dumneavoastră în ultimele luni de viață.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Doamna Ana fusese una dintre persoanele de care mă atașasem cel mai mult în cei doisprezece ani de muncă la centrul pentru vârstnici.
Avea optzeci și patru de ani, nu se mai putea deplasa singură și suferea de mai multe boli cronice.
Corina venea aproape în fiecare seară, după serviciu.
Uneori ajungea atât de obosită, încât abia putea vorbi.
Îmi aminteam cum stătea lângă patul mamei sale, ținând-o de mână.
— Mirela, a continuat ea, mama îmi vorbea mereu despre dumneavoastră. Spunea că îi cântați încet când nu putea dormi și că îi aduceați ceaiul exact cum îi plăcea.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Era o femeie tare bună.
— În ultima ei seară, când eu eram blocată în trafic și nu puteam ajunge la timp, dumneavoastră ați rămas lângă ea după terminarea turei. Nu ați lăsat-o singură.
Mi-am coborât privirea.
— N-am făcut nimic deosebit.
Corina m-a privit cu seriozitate.
— Ba da. Ați făcut ceva ce nu se poate cumpăra cu bani.
Adrian și-a dres glasul.
— Doamnă Corina, nu știam că vă cunoașteți.
Directoarea s-a întors spre el.
— Adrian, dumneavoastră tocmai mi-ați prezentat-o pe Mirela drept femeia care vă face curățenie.
— A fost o glumă nepotrivită, a răspuns el repede.
M-am uitat la soțul meu.
— O glumă? M-ai trimis la garderobă ca să nu te fac de râs.
Câțiva colegi aflați în apropiere au întors capul.
Adrian s-a înroșit.
— Mirela, te rog, nu acum.
Corina a intervenit calm.
— Adrian, nu este nimic rușinos în a face curățenie. Dar este rușinos să minți despre omul de lângă tine pentru a părea mai important.
Soțul meu a încercat să zâmbească.
— Aveți dreptate. Îmi cer scuze.
Dar Corina nu terminase.
— Mai este ceva ce nu înțeleg. La întâlnirea de prezentare de săptămâna trecută, când discutam despre disponibilitatea dumneavoastră pentru deplasări, mi-ați spus că locuiți singur și că nu aveți obligații familiale care să vă limiteze programul.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ce ai spus?
Adrian a privit spre podea.
— Mirela, era o discuție profesională.
— I-ai spus că locuiești singur?
— Am vrut doar să arăt că sunt disponibil pentru serviciu.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Puteați să spuneți asta fără să vă ascundeți familia.
În clipa aceea, o femeie tânără, îmbrăcată elegant, s-a apropiat de noi.
— Adrian, te caut de zece minute. Nu mai vii să discutăm despre plecarea de weekend?
Soțul meu a încremenit.
Femeia s-a uitat spre mine.
— Bună seara. Sunt Diana, colega lui Adrian de la departamentul comercial.
Am salutat-o.
Apoi am întrebat:
— Ce plecare de weekend?
Diana a părut surprinsă.
— Avem o deplasare la Sibiu. Adrian mi-a spus că vom merge de vineri și că putem rămâne până duminică.
— Interesant, am răspuns. Mie mi-a spus că pleacă singur, pentru o întâlnire de sâmbătă.
Adrian a încercat să intervină.
— Mirela, nu este ce crezi.
Dar Diana îl privea deja altfel.
— Adrian, mi-ai spus că ești divorțat.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Divorțat?
Diana și-a dus mâna la gură.
— Îmi pare rău. Nu știam că sunteți căsătoriți.
Adrian a început să vorbească repede, încercând să explice că lucrurile dintre noi erau complicate.
Nu l-am mai ascultat.
M-am întors spre Corina.
— Vă rog să mă scuzați. Cred că trebuie să plec.
Directoarea m-a prins ușor de braț.
— Mirela, dacă doriți, vă conduc până la ieșire.
Am încuviințat.
Am ieșit împreună din sala de petrecere.
În hol, Corina mi-a oferit un șervețel.
— Îmi pare rău că ați trecut prin asta.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă cereți scuze.
A ezitat.
— Mirela, știu că nu pot schimba ce s-a întâmplat în seara aceasta. Dar vreau să știți că mama mea a avut dreptate în privința dumneavoastră. Sunteți un om deosebit.
Am început să plâng.
Nu pentru că mă lăudase.
Ci pentru că o femeie aproape străină îmi arătase mai mult respect decât soțul meu.
Corina mi-a cerut numărul de telefon și mi-a spus că ar vrea să păstrăm legătura.
Apoi m-a ajutat să chem un taxi.
Când am ajuns acasă, mi-am scos rochia bleumarin și am așezat-o cu grijă pe un umeraș.
Nu rochia fusese problema.
Nici meseria mea.
Problema era omul care se rușina să spună că sunt soția lui.
Adrian a venit după miezul nopții.
M-a găsit în sufragerie, cu lumina aprinsă.
— Mirela, trebuie să discutăm.
— Despre ce? Despre faptul că sunt menajera ta sau despre faptul că le-ai spus colegelor că ești divorțat?
S-a așezat pe canapea.
— Am fost prost. Am vrut să par mai important în fața noii conduceri.
— Și pentru asta trebuia să mă umilești?
— Nu m-am gândit că o să iasă așa.
L-am privit multă vreme.
— Adrian, douăzeci și unu de ani am fost lângă tine. Când ai rămas fără serviciu, am lucrat ture suplimentare. Când fata noastră era mică, am făcut nopți albe. Când ai avut nevoie de sprijin, nu te-am întrebat niciodată ce funcție ai.
A început să plângă.
— Știu, Mirela.
— Nu. Dacă ai fi știut, nu m-ai fi prezentat drept femeia care îți face curățenie.
Am dormit în camera fiicei noastre în noaptea aceea.
A doua zi, i-am spus că am nevoie de timp și că nu voi mai accepta să fiu tratată ca o rușine.
În săptămânile următoare, Adrian a încercat să mă convingă să uit incidentul.
Mi-a adus flori, mi-a promis că se va schimba și mi-a spus că nu avusese o relație cu Diana.
Dar eu nu mai puteam avea încredere în el.
Nu știam dacă mă înșelase fizic.
Știam însă că se prezentase drept un bărbat liber și că își ascunsese familia pentru a impresiona alte persoane.
Am început să discut cu un avocat despre separare și despre situația bunurilor noastre.
Nu am luat decizia dintr-un impuls.
Am analizat ce însemna pentru mine să continui o căsnicie în care respectul dispăruse.
Într-o după-amiază, Corina m-a sunat.
— Mirela, aș vrea să vă invit la o cafea. Am discutat cu o cunoștință care coordonează un program de formare pentru personalul de îngrijire. Cred că experiența dumneavoastră ar fi foarte valoroasă.
Am acceptat să ne întâlnim.
Nu mi-a oferit o funcție spectaculoasă și nici un salariu uriaș.
Mi-a recomandat un curs de specializare și m-a pus în legătură cu o organizație care căuta persoane cu experiență practică pentru instruirea noilor îngrijitori.
Am urmat cursul și, după câteva luni, am început să lucrez câteva ore pe săptămână ca îndrumător pentru angajații noi, pe lângă activitatea mea obișnuită.
Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că munca mea era apreciată și în afara centrului.
Între timp, Adrian a rămas la companie, dar relația cu noua directoare a devenit strict profesională.
Corina nu l-a concediat pentru ce se întâmplase la petrecere.
I-a cerut însă să fie corect în comunicările profesionale și să nu mai folosească informații false pentru a-și construi imaginea.
Eu am decis să ne separăm.
Fiica noastră, care între timp aflase ce se întâmplase, m-a întrebat dacă sunt sigură.
— Mamă, nu vreau să rămâi nefericită doar pentru că ți-e teamă să începi de la capăt.
Am îmbrățișat-o.
— Nici eu, draga mea.
Au trecut aproape opt luni de la petrecerea aceea.
Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Corina.
Îmi trimisese o fotografie cu mama ei, făcută cu puțin timp înainte să moară.
Pe spate, într-un colț, era scris de mână:
“Pentru Mirela, femeia care m-a făcut să nu mă simt singură.”
Am privit fotografia multă vreme.
Apoi am pus-o într-o ramă, lângă diploma primită la cursul de specializare.
Nu mai aveam nevoie să demonstrez nimănui că sunt importantă.
Știam cine sunt.
O femeie care a muncit cinstit, care și-a crescut copilul și care a avut grijă de oameni atunci când aveau cea mai mare nevoie.
Iar dacă soțului meu îi fusese rușine să mă numească soția lui, asta nu spunea nimic despre valoarea mea.
Spunea totul despre caracterul lui.