Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând semnalul întrerupt. Cătălin îmi închisese fără să-mi spună dacă mama mai avea dreptul să locuiască în casa în care trăise aproape cincizeci de ani.
Dumitru mă privea îngrijorat.
— Elena, ce ți-a spus?
— Că mama i-a trecut casa pe nume acum două luni. Și că are un plan pentru ea.
Soțul meu a lăsat jos cana de cafea.
— Atunci trebuie să vorbim cu mama ta. Nu cu el.
Am plecat imediat.
Când am ajuns, Paraschiva stătea în fotoliul ei, cu televizorul pornit. Pe măsuță erau câteva pliante cu apartamente de închiriat.
— Mamă, ce sunt astea?
A ridicat privirea.
— Mi le-a adus Cătălin. Spune că trebuie să mă mut pentru o vreme.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Unde să te muți?
— Într-o garsonieră. Zice că vrea să renoveze casa și că nu pot sta aici cât lucrează muncitorii.
Dumitru s-a apropiat.
— Mamă Paraschiva, Cătălin v-a spus că vrea să vândă casa?
Bătrâna a încremenit.
— Să vândă? Nu! Mi-a promis că o păstrează în familie!
Am luat unul dintre pliante.
Era o garsonieră de închiriat, la marginea orașului, cu 1.200 de lei pe lună.
— Cine plătește chiria?
Mama a ezitat.
— Cătălin a zis că mă ajută la început. După aceea mă descurc din pensie.
M-am așezat în fața ei.
— Mamă, ce ai semnat la notar?
— I-am dat casa. A spus că este mai bine să fie pe numele lui, ca să nu vă certați după ce mor.
— Și ți-ai păstrat dreptul să locuiești aici?
— Mi-a promis că nu mă scoate niciodată.
— Dar în acte ce scrie?
Mama a început să se agite.
— Nu știu, Elena! Cătălin s-a ocupat de tot. Eu am semnat unde mi-a arătat notarul.
Am respirat adânc.
— Ai primit un exemplar al contractului?
A arătat spre sertarul comodei.
Am găsit acolo un dosar subțire, cu câteva documente notariale.
Era un contract de donație.
Mama îi transmisese lui Cătălin proprietatea casei și a terenului.
Am citit cu atenție.
Nu am găsit nicio clauză prin care Paraschiva să-și fi rezervat dreptul de abitație sau uzufruct viager.
Am simțit un fior rece.
— Mamă, aici nu scrie că ai dreptul să locuiești în casă până la sfârșitul vieții.
Paraschiva s-a uitat la mine speriată.
— Dar Cătălin mi-a promis!
— Știu. Tocmai de aceea trebuie să verificăm actele cu un avocat.
Dumitru a luat dosarul și l-a așezat cu grijă pe masă.
— Mamă Paraschiva, nu vă speriați. Nu vă mutați nicăieri până nu înțelegeți exact situația.
Pentru prima dată după mulți ani, mama l-a privit fără dispreț.
— Dumitre, crezi că băiatul meu m-ar lăsa pe drumuri?
Soțul meu a ezitat.
— Nu știu ce are de gând, dar trebuie să aflăm înainte să luați vreo hotărâre.
A doua zi, am mers împreună la un avocat din Pitești.
I-am explicat situația și i-am arătat contractul.
Ne-a spus că donația nu putea fi anulată automat doar pentru că mama se răzgândise. Trebuiau analizate împrejurările semnării, eventualele obligații asumate de Cătălin și motivele legale care ar putea justifica o acțiune.
Mama a început să plângă.
— Eu am crezut că băiatul meu o să aibă grijă de mine.
Avocatul a privit-o cu atenție.
— Doamnă Paraschiva, este important să stabilim ce vi s-a promis, ce ați înțeles când ați semnat și dacă există dovezi. Nu semnați alte documente înainte să primiți explicații independente.
Când am ieșit, mama mergea încet, sprijinită de brațul lui Dumitru.
— Elena, eu nu știu ce mă fac.
Am privit-o.
— Mamă, te ajut să nu ajungi pe drumuri. Dar asta nu înseamnă că putem uita tot ce mi-ai spus.
A coborât capul.
— Știu.
În aceeași seară, Cătălin a venit la casa mamei.
Când ne-a văzut pe toți trei în sufragerie, s-a încruntat.
— Ce-i adunarea asta?
Am pus contractul pe masă.
— Vrem să știm de ce pregătești vânzarea casei.
A râs.
— Pentru că este proprietatea mea.
Mama s-a ridicat cu greu din fotoliu.
— Cătălin, mi-ai promis că voi locui aici până mor!
— Mamă, lucrurile s-au schimbat. Am niște datorii și trebuie să rezolv situația.
— Cu casa mea?
— Nu mai este casa ta, a răspuns el rece.
Am văzut cum mama s-a albit la față.
Dumitru a făcut un pas spre ea și a ajutat-o să se așeze.
— Cătăline, vorbește cu respect. Este mama ta.
Fratele meu a râs disprețuitor.
— Tu să nu te bagi, șoferule! Nu e treaba ta!
Dumitru nu a ridicat vocea.
— Când o să-ți poți îngriji mama singur, atunci poate n-o să mai fie treaba mea.
Cătălin s-a întors spre mine.
— Elena, tu ai pus-o să meargă la avocat?
— Am însoțit-o pentru că avea nevoie să înțeleagă ce a semnat.
— Vrei casa, nu-i așa?
M-am ridicat.
— Nu, Cătălin. Nu vreau casa. Vreau să nu o lași pe mama fără locuință după ce ți-a dat totul.
Mama a început să plângă.
— Cătălin, spune-mi că nu mă dai afară.
Fratele meu a tăcut câteva secunde.
Apoi a spus:
— Am găsit cumpărător. Mi-a promis un avans de 20.000 de lei. Dacă renunț acum, pierd înțelegerea.
— Ai primit banii? am întrebat.
— Nu încă.
— Atunci nu mai face promisiuni până nu lămurești situația mamei.
Cătălin și-a luat geaca.
— Faceți ce vreți. Eu nu mai am timp de discuțiile voastre.
A plecat trântind ușa.
Mama a rămas cu privirea fixată spre hol.
— Elena, eu i-am dat totul fiindcă am crezut că el o să mă apere la bătrânețe.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă, eu te-am îngrijit cinci ani. Dumitru ți-a reparat casa și te-a dus la doctor. Dar pentru tine el a rămas mereu un nimeni.
A început să plângă.
— Am fost nedreaptă cu voi.
— Da, mamă. Ai fost.
În săptămânile următoare, mama a continuat demersurile juridice pentru a verifica posibilitatea contestării donației.
Avocatul a discutat cu ea despre promisiunile făcute de Cătălin și despre eventualele dovezi existente. Nu ne-a garantat că va câștiga un proces.
Între timp, Cătălin a fost informat că mama intenționa să conteste actul.
A încercat să o convingă să renunțe.
Dar de data aceasta Paraschiva nu a mai acceptat să semneze nimic fără să înțeleagă.
După mai multe discuții și consultări juridice, Cătălin a acceptat să încheie un acord notarial prin care mama primea un drept de abitație viageră asupra casei, înscris în cartea funciară.
Nu și-a recuperat proprietatea.
Dar a obținut protecția necesară pentru a putea locui acolo în continuare, în condițiile stabilite prin act.
Cătălin a rămas proprietar, însă nu mai putea ignora dreptul mamei de a folosi locuința.
Eu nu am cerut nimic din casă.
În schimb, i-am spus mamei că nu mai pot veni zilnic ca înainte.
Am ajutat-o să organizeze îngrijirea, să găsească o femeie care să treacă pe la ea câteva ore pe zi și să stabilească împreună cu Cătălin cum vor fi acoperite cheltuielile.
Fratele meu a protestat, dar mama i-a spus pentru prima dată:
— Cătălin, Elena a făcut destul. Acum trebuie să te implici și tu.
Nu s-a schimbat peste noapte.
Dar a început să contribuie financiar la îngrijirea ei, potrivit înțelegerii pe care am stabilit-o.
Într-o duminică, mama ne-a invitat pe mine și pe Dumitru la ea.
Nu pregătise o masă mare.
Ne-a așteptat în sufragerie, cu trei cești de ceai.
Când Dumitru s-a așezat, mama i-a luat mâna.
— Dumitre, vreau să-ți cer iertare.
Soțul meu a privit-o surprins.
— Pentru ce, mamă Paraschiva?
— Pentru că te-am judecat după meserie și după bani. Tu ai fost lângă mine când fiul meu voia să mă lase fără casă.
Dumitru a zâmbit trist.
— Eu nu v-am ajutat ca să-mi mulțumiți. Am făcut-o pentru Elena și pentru că așa am crezut că este omenește.
Mama a început să plângă.
— Am avut un ginere bun și nu am știut să-l prețuiesc.
M-am uitat la ea.
Pentru prima dată, nu mai încerca să justifice tot ce făcuse Cătălin.
Nu mai spunea că fratele meu era mai important pentru că avea afaceri.
Înțelesese, în sfârșit, că omul pe care îl disprețuise fusese cel care nu o abandonase.
Nu pot spune că am uitat anii în care m-a tratat ca pe o servitoare.
Nici că relația noastră s-a reparat într-o singură duminică.
Dar am început să ne vedem altfel.
Nu mai mergeam la ea din obligație, ci atunci când puteam și când voiam.
Iar mama a învățat să-mi ceară ajutorul fără să-l considere un drept câștigat.
Într-o seară, Dumitru m-a întrebat dacă regret că nu am primit nimic din casa mamei.
L-am privit și am zâmbit.
— Nu, Dumitre. Eu am deja ceva ce Cătălin n-a știut niciodată să păstreze.
— Ce anume?
I-am strâns mâna.
— Un om care nu mă lasă singură când îmi este greu.
Și pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai trebuie să-mi câștig dragostea mamei prin muncă, sacrificii și tăcere.