Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii la Larisa, încercând să înțeleg ce putea fi atât de grav încât băiatul meu să stea de aproape o oră în mașină, la câțiva metri de casa în care crescuse, fără să îndrăznească să intre.
— Ce a făcut, Larisa? A rănit pe cineva? Are probleme cu poliția?
— Nu, doamnă Ileana. Dar a făcut ceva de care îi este foarte rușine. Și se teme că, dacă aflați, n-o să mai vreți să-l vedeți.
Am privit spre cele două fetițe care dormeau liniștite în cărucior.
— Atunci să vină și să-mi spună. Nu mai vreau să aflu lucruri despre copilul meu de la străini.
Larisa a scos telefonul și i-a trimis un mesaj. După câteva minute, am auzit poarta.
Mihai a apărut în pragul verandei.
Era mai slab decât mi-l aminteam, cu părul tuns scurt și câteva fire albe la tâmple. Avea 32 de ani acum, dar pentru mine era tot băiatul care plecase într-o seară, trântind ușa.
— Bună, mamă.
Atât a spus.
M-am ridicat și m-am apropiat de el. Trei ani îmi imaginasem momentul acesta. Crezusem că voi țipa, că îi voi cere socoteală, că îl voi întreba de ce m-a lăsat să sufăr.
Dar când l-am văzut, i-am pus mâinile pe obraji.
— Ești viu, băiatul meu.
A început să plângă. L-am strâns în brațe, iar el și-a ascuns fața pe umărul meu, așa cum făcea când era copil.
— Iartă-mă, mamă. Te rog, iartă-mă.
Am rămas așa câteva clipe, până când Larisa ne-a spus încet că una dintre fetițe se trezise.
Ne-am așezat în veranda încălzită. Mihai a privit spre gemene, dar nu a îndrăznit să schimbe vorba.
— Acum spune-mi ce ai făcut, i-am cerut.
Și-a frecat palmele, apoi a început să vorbească.
— În seara în care am plecat, m-am dus direct la prietenul meu, Daniel. Îmi promisese că putem deschide atelierul dacă fac rost de bani. Când i-am spus că nu mă ajuți, mi-a propus altceva.
— Ce anume?
— Să fac un împrumut. Mi-a spus că semnăm amândoi și plătim din câștiguri. Dar creditul l-am făcut numai pe numele meu.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Cât ai împrumutat?
— Patruzeci de mii de lei.
— Mihai…
— Știu. După două luni, Daniel a plecat cu o parte din echipamente și cu banii pe care îi strânseserăm. Eu am rămas cu ratele și cu chiria spațiului.
Mi-a povestit că încercase să țină atelierul deschis, dar nu reușise. Își găsise apoi de lucru la un service auto, într-un alt oraș, și începuse să plătească datoriile.
— Dar de ce n-ai venit acasă? De ce ți-ai schimbat numărul?
A coborât privirea.
— Pentru că mi-ai spus că Daniel nu e om serios. Și ai avut dreptate. Mi-era rușine să mă întorc și să recunosc că am pierdut tot.
— Pentru niște bani m-ai lăsat trei ani fără nicio veste?
— Nu doar pentru bani, mamă.
A tăcut, apoi a scos din buzunar un plic.
— Înainte să plec, am luat ceva din casa ta.
L-am privit fără să înțeleg.
— Ce ai luat?
— Brățara de aur a bunicii. Cea pe care o țineai în cutia din dulap.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Brățara fusese a mamei mele. Mi-o dăruise înainte să moară, iar eu o păstrasem pentru ziua în care urma să am o nepoată.
Nu observasem că lipsește. Cutia stătea de ani întregi în spatele dulapului și nu o mai deschisesem.
— Ai furat de la mine, Mihai?
— Da, mamă. Am luat-o și am amanetat-o. Am primit trei mii de lei. Credeam că o răscumpăr după prima lună de lucru.
Mi-au dat lacrimile. Nu pentru valoarea aurului, ci pentru că băiatul pe care îl crescusem preferase să mă fure decât să accepte un refuz.
— Și ai recuperat-o?
A deschis plicul și a scos o brățară învelită într-o bucată de material.
— Da. Am muncit aproape un an până am reușit să pun banii deoparte și s-o răscumpăr, înainte să expire termenul. De atunci o port cu mine. Am vrut să ți-o trimit de multe ori, dar n-am avut curaj.
Am luat brățara și am recunoscut imediat închizătoarea veche, reparată cândva de tata.
— De ce n-ai scris măcar o scrisoare?
— Pentru că mă gândeam că, dacă afli ce am făcut, o să mă urăști.
— Te-am căutat, Mihai. Am mers la poliție, am întrebat oamenii, am stat nopți întregi cu telefonul lângă pernă. Tu știai că sunt aici. Eu nu știam dacă mai trăiești.
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Am fost laș. Nu am nicio scuză.
Larisa, care ascultase în tăcere, s-a apropiat.
— Eu am aflat toată povestea abia când eram însărcinată. I-am spus că fetele noastre nu trebuie să crească fără bunică doar pentru că lui îi este rușine.
M-am uitat la tânăra aceea, care venise cu doi copii de două săptămâni la poarta unei femei necunoscute, încercând să repare o ruptură pe care nu o provocase.
— Îți mulțumesc, Larisa. Dar să știi că Mihai trebuie să-și repare singur greșelile.
— Știu, doamnă Ileana. Și eu i-am spus același lucru.
În după-amiaza aceea, Mihai a rămas cu noi. Mi-a povestit cum o cunoscuse pe Larisa, cum se căsătoriseră și cum se speriase când aflase că vor avea gemene.
Mi-a arătat fotografii de la nuntă, de la ecografii și din ziua nașterii. Fiecare imagine mă durea puțin, fiindcă îmi amintea câte momente pierdusem.
Dar nu i-am cerut să se mute înapoi și nici nu i-am spus că totul era uitat.
— Mihai, te iubesc și vei fi mereu copilul meu. Dar încrederea nu se întoarce într-o singură zi. Ai să-mi spui unde locuiți, ai să-mi răspunzi la telefon și n-ai să mai dispari când viața devine grea.
— Îți promit, mamă.
— Nu vreau promisiuni mari. Vreau să te ții de cele mici.
Au trecut câteva luni. Mihai și Larisa vin aproape în fiecare duminică, iar eu merg uneori să stau cu fetițele când au nevoie de ajutor.
Într-o zi, Mihai a adus geaca verde și a agățat-o în cuierul de lângă ușă.
— Mamă, mai ții minte când mi-ai cusut buzunarul?
— Cum să nu? Te grăbeai să pleci la serviciu și nu aveam ață de aceeași culoare.
A zâmbit printre lacrimi.
— Am purtat-o în fiecare iarnă. N-am putut s-o arunc niciodată.
Am atins cusătura aceea strâmbă, făcută cu trei ani înainte să-mi pierd băiatul din viață.
— Vezi, Mihai? Unele lucruri se pot repara. Dar trebuie să ai grijă să nu le rupi iar.
În seara aceea, Ana dormea în brațele mele, iar Mara în brațele Larisei. Mihai stătea lângă noi și ne privea.
Nu recuperasem cei trei ani pierduți. Nici brățara întoarsă în cutie nu ștergea furtul și minciunile.
Dar fiul meu era acasă, cele două nepoate îmi umpleau camera de viață, iar de data aceasta nu mai trebuia să mă întreb dacă Mihai trăiește.
Știam unde este. Și, mai important, el știa că poate veni la mine cu adevărul, chiar și atunci când adevărul doare.