Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în mijlocul aeroportului, cu telefonul într-o mână și cardul negru în cealaltă. Ultimul mesaj al lui Matei îmi răsuna în minte.
“Întreabă de apartamentul bunicii.”
Mama murise cu doi ani înainte. Îmi lăsase un apartament cu două camere, iar Alexandru se oferise să mă ajute cu vânzarea lui. Eram încă în perioada aceea în care abia reușeam să mă ridic din pat, iar el îmi spusese că se va ocupa de tot.
Apartamentul fusese vândut cu 310.000 de lei. Cel puțin asta știam eu.
Din suma aceea primisem 185.000 de lei, după ce Alexandru îmi explicase că existaseră datorii, cheltuieli și un împrumut mai vechi pe care trebuia să i-l restitui.
Nu-mi arătase niciodată un calcul complet.
Am sunat-o pe avocata mea, doamna Simona Pavel.
— Trebuie să ne vedem. Cred că Alexandru mi-a ascuns ceva despre apartamentul mamei.
— Ai documentele vânzării?
— Am contractul și câteva extrase bancare.
— Atunci vino mâine cu ele. Și nu discuta încă despre asta cu fostul soț.
Am închis telefonul și m-am uitat la card.
Pe spate era trecut numele unei bănci. Nu avea numele titularului, iar eu nu cunoșteam codul PIN. Nu aveam de gând să încerc să-l folosesc.
A doua zi, am scos dintr-un sertar toate actele pe care le păstrasem.
La cabinetul avocatei, Simona a citit contractul de vânzare, apoi a ridicat privirea.
— Cristina, aici scrie că apartamentul s-a vândut cu 465.000 de lei.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Nu se poate. Alexandru mi-a spus că prețul a fost 310.000.
— Contractul autentificat indică 465.000. Trebuie să verificăm cum s-a făcut plata și ce s-a întâmplat cu diferența.
Am început să tremur.
— Eu am primit doar 185.000.
Simona a luat o foaie și a făcut un calcul.
— Asta înseamnă o diferență de 280.000 de lei. Nu putem spune încă unde au ajuns banii, dar trebuie să cerem documentele bancare și justificarea sumelor reținute.
Mi-am amintit atunci ceva.
În perioada vânzării, Alexandru mă rugase să semnez mai multe documente. Printre ele fusese și o împuternicire notarială, prin care îl autorizam să se ocupe de tranzacție.
— Am avut încredere în el, am șoptit.
— Încrederea nu înlocuiește obligația de a justifica banii încasați în numele tău.
În zilele următoare, am solicitat documentele disponibile de la notar și informații despre plățile efectuate. Din actele obținute reieșea că prețul fusese achitat integral, într-un cont indicat pentru tranzacție.
Contul nu era al meu.
Era un cont administrat de Alexandru.
În aceeași perioadă, avocata a observat că firma lui trecuse prin dificultăți financiare serioase.
— Cristina, există indicii că banii tăi au fost folosiți pentru a acoperi obligații ale firmei. Dar trebuie să dovedim traseul lor.
Atunci am înțeles de ce Matei îmi scrisese despre bani.
Nu era vorba despre o avere misterioasă. Era vorba despre moștenirea mamei mele.
În seara aceea, Matei m-a sunat de pe ceasul lui.
— Mami, ai găsit ce trebuia?
— Puiule, de unde știai de apartamentul bunicii?
A tăcut câteva secunde.
— Tata vorbea cu un domn în birou. Eu eram pe hol. A spus că, dacă te muți departe de mine, n-o să mai ai bani să te judeci cu el.
Am închis ochii.
— Și cardul?
— Era într-un plic, lângă niște hârtii. Tata a spus că trebuie să dispară înainte să vină cineva să verifice.
— Matei, ascultă-mă. Nu mai căuta nimic și nu mai lua lucruri din biroul tatălui tău. Nu este treaba ta să rezolvi problemele adulților.
— Dar vreau să vii acasă cu mine.
Mi-au dat lacrimile.
— Și eu vreau să fim împreună. Dar de asta mă ocup eu, cu ajutorul oamenilor potriviți.
I-am spus că îl iubesc și că nu trebuie să aleagă între părinții lui.
După ce am închis, am dus cardul la avocată. L-am păstrat fără să încerc să accesez vreun cont, iar Simona a consemnat cum ajunsese la mine, pentru a putea clarifica situația prin mijloace legale.
Între timp, am aflat că acel card era asociat unui cont folosit pentru cheltuieli ale uneia dintre firmele lui Alexandru. Nu dovedea singur ce se întâmplase cu banii mei, dar numele băncii și documentele din tranzacție au ajutat la identificarea informațiilor pe care trebuia să le solicităm.
Am început demersurile pentru recuperarea sumelor nejustificate.
Separat, avocata a formulat apel împotriva hotărârii privind locuința lui Matei, în termenul legal.
Nu am pretins că faptul că Alexandru îmi datora bani dovedea automat că era un tată nepotrivit. Dar am cerut să fie analizate și împrejurările în care Matei ajunsese să repete afirmațiile despre viitorul lui.
La întoarcerea din vacanță, Alexandru m-a sunat furios.
— Cristina, unde este cardul pe care l-a luat Matei?
— Este în siguranță.
— Este proprietatea firmei mele. Mi-l dai imediat!
— Îl vei putea recupera prin procedura potrivită. Dar mai întâi vreau să-mi explici unde sunt cei 280.000 de lei din vânzarea apartamentului mamei.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Ba da. Am contractul. Am documentele de plată. Și am un avocat.
— Vrei să-mi distrugi afacerile?
— Vreau să-mi recuperez banii. Și vreau ca Matei să nu mai fie folosit în conflictele noastre.
A închis fără să răspundă.
Au urmat luni dificile. Au fost verificate documente, au existat discuții prin avocați, iar Alexandru a fost nevoit să justifice sumele încasate.
În cele din urmă, în fața documentelor și a riscului unui proces civil, a acceptat o înțelegere scrisă prin care recunoștea suma rămasă de restituit și se obliga să o plătească eșalonat. Înțelegerea a fost formalizată astfel încât să poată fi pusă în executare dacă nu respecta termenele.
Nu mi-am recuperat toți banii imediat. Dar am primit prima tranșă și aveam, pentru prima dată, un angajament clar și verificabil.
În privința lui Matei, lucrurile au fost mai complicate.
În cadrul apelului, instanța a analizat situația actuală a copilului, istoricul îngrijirii lui și probele privind presiunile exercitate asupra sa. O evaluare de specialitate a arătat că Matei se simțea responsabil pentru conflictul dintre părinți și că își dorea să nu-l supere pe tatăl lui.
După reanalizarea probelor, instanța a schimbat măsura privind locuința copilului, stabilind-o din nou la mine, cu un program de legături personale pentru Alexandru.
În ziua în care Matei s-a întors acasă, a intrat în camera lui și a găsit totul așa cum lăsase.
Ghiozdanul vechi era în cuier. Cărțile lui erau pe raft. Pe pat îl aștepta ursulețul cu care dormise de mic.
— Mami, chiar pot să rămân?
M-am așezat lângă el.
— Da, puiule. Aici este casa ta.
M-a îmbrățișat, apoi a întrebat încet:
— Te-ai supărat că i-am luat cardul tatei?
— Nu sunt supărată pe tine. Dar vreau să înțelegi ceva. Nu trebuie să ascunzi lucruri, să iei obiecte sau să rezolvi problemele mele. Tu ai opt ani. Treaba ta este să mergi la școală, să te joci și să fii copil.
— Dar mi-era teamă că nu te mai văd.
L-am strâns la piept.
— Dacă te mai sperie vreodată ceva, îmi spui. Nu trebuie să duci singur asemenea griji.
Alexandru a rămas tatăl lui Matei și a continuat să-l vadă conform programului stabilit. Eu am continuat să urmăresc recuperarea banilor, fără să-l mai implic pe copil în discuțiile financiare.
Într-o seară, Matei m-a întrebat dacă mai păstram cardul negru.
— Nu, i-am răspuns. A fost predat prin avocați, cu documentele necesare.
— Și atunci cum ai reușit să mă aduci înapoi?
I-am mângâiat părul.
— Cu adevărul, cu răbdare și cu ajutorul oamenilor care știau ce trebuie făcut.
A zâmbit și s-a cuibărit lângă mine.
Cardul acela nu ascunsese milioane și nu fusese o cheie magică spre o avere. Dar mă făcuse să verific o tranzacție în care avusesem prea multă încredere.
Iar cel mai important lucru pe care îl recuperasem nu se afla în niciun cont bancar.
Era liniștea copilului meu, care putea, în sfârșit, să adoarmă fără să creadă că trebuie să-și salveze singur mama.