Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Viorica se uita fix la buzunarul șorțului. Pentru prima dată în seara aceea, zâmbetul ei batjocoritor dispăruse.
— Mihaela, dă-mi șorțul! Este un lucru vechi, murdar. Îți cumpăr altul!
— Dar tocmai mi l-ați făcut cadou. De ce îl vreți înapoi?
— Pentru că este din casa mea!
Claudia a venit din sufragerie, încă ținând cutia cu brățara.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Nimic! Mihaela face scandal pentru o cârpă!
Am privit buzunarul cusut. Sub material se simțea ceva mic și metalic.
— Nu eu fac scandal, am răspuns. Dar vreau să văd ce este aici.
Am luat foarfeca din trusa de cusut aflată pe un raft și am desfăcut cu grijă câteva fire.
Din buzunar au căzut o cheiță metalică și un bilețel împăturit de mai multe ori.
Viorica s-a repezit spre ele.
— Sunt lucrurile lui Gheorghe! Dă-mi-le!
Le-am ridicat înainte să ajungă la mine.
Pe bilețel era scrisul socrului meu, cu literele lui mari și puțin tremurate.
“Mihaela, dacă ai găsit asta, înseamnă că șorțul a ajuns din nou la tine. Cheia este de la caseta mea. Am lăsat acolo ceva ce vreau să primești tu. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi că munca și bunătatea ta nu valorează nimic.”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Gheorghe mi-a lăsat ceva?
Viorica s-a înroșit.
— Bărbatul meu era bolnav! Nu știa ce face! Tot ce avea este al familiei!
— Și eu nu sunt familie? am întrebat.
— Tu ai venit aici prin căsătorie!
În clipa aceea a apărut Adrian, atras de vocile noastre.
— Ce se întâmplă?
I-am întins bilețelul.
L-a citit și a rămas tăcut.
— Adrian, tatăl tău a ascuns o cheie în șorțul meu.
Viorica a intervenit imediat.
— Nu înseamnă nimic! Gheorghe ascundea tot felul de lucruri. Cheia aceea poate fi de la orice!
Dar eu îmi aminteam caseta metalică despre care vorbise atât de des.
— Unde este caseta, Viorica?
— Nu știu!
— Ați spus de zeci de ori că ați căutat cheia. Caseta unde este?
Claudia s-a uitat spre mama ei.
— Mamă, este în dulapul din dormitor. Am văzut-o când am făcut curățenie.
Viorica a fulgerat-o cu privirea.
— Claudia, taci!
Atunci am înțeles că nu voia să deschid caseta.
Am cerut să mergem cu toții în dormitor. Nu aveam de gând să iau nimic pe ascuns.
Adrian a adus caseta din dulap. Era mică, din metal cenușiu, cu o încuietoare veche.
Am introdus cheia.
S-a potrivit.
Înăuntru erau un plic gros, câteva documente bancare și o scrisoare cu numele meu.
Am deschis-o.
“Draga mea Mihaela, știu cât ai muncit pentru mine în ultimii doi ani. Te-am văzut venind obosită de la magazin, schimbându-mi așternuturile, pregătindu-mi medicamentele și stând lângă mine când ceilalți nu aveau timp.”
Am început să plâng.
“Nu vreau să-ți plătesc grija. Asta nu se poate plăti. Dar vreau să știi că am văzut-o. Am pus deoparte bani din pensie și din economiile mele mai vechi. Am făcut actele necesare ca suma pe care o pot lăsa legal să ajungă la tine.”
Sub scrisoare se afla un testament autentificat la notar, împreună cu documentele unui depozit bancar.
Suma trecută în acte era de 96.000 de lei.
Viorica a făcut un pas înapoi.
— Nouăzeci și șase de mii? Gheorghe avea atâția bani și mie nu mi-a spus?
Claudia a întins mâna spre documente.
— Mamă, dar banii aceștia ar trebui împărțiți!
Adrian a citit testamentul.
— Tata a scris clar că vrea ca Mihaela să primească suma, în limitele legii.
— Eu sunt soția lui! a strigat Viorica.
— Și eu sunt fiul lui, mamă. Dar asta nu înseamnă că putem lua ceva ce tata a vrut să-i lase Mihaelei.
Am privit spre Adrian. Era prima dată în seara aceea când îmi lua apărarea.
Dar nu am simțit bucurie.
M-am gândit la toate zilele în care îl rugasem să mă ajute cu tatăl lui, iar el îmi spunea că este obosit.
— Nu vreau să discutăm despre împărțirea banilor în seara asta, am spus. Actele trebuie verificate la notar. Nu iau nimic până nu se stabilește legal ce mi se cuvine.
Viorica a început să plângă de furie.
— Gheorghe m-a făcut de rușine! A lăsat banii unei nurori, nu propriei soții!
Am privit-o.
— Viorica, nu eu am cerut banii. Nici măcar nu știam că există.
— Dar acum o să-i iei!
Am strâns scrisoarea la piept.
— Dacă actele sunt valabile și îmi revin legal, da. Pentru că Gheorghe a vrut asta.
Claudia a izbucnit:
— Pentru că l-ai manipulat cât era bolnav!
M-am întors spre ea.
— Claudia, tu ai venit de trei ori să-l vezi în ultimele luni. De fiecare dată ai stat câteva minute și ai plecat. Nu ai dreptul să mă acuzi pentru că eu am fost acolo.
A deschis gura să răspundă, dar Adrian a intervenit.
— Ajunge! Mihaela nu l-a manipulat pe tata. L-a îngrijit când noi n-am făcut-o.
Am simțit un nod în gât.
— Păcat că ai avut nevoie de un testament ca să spui asta, Adrian.
A coborât privirea.
În sufragerie, Rareș se juca liniștit cu darul primit. Nu auzise toată discuția.
M-am dus lângă el.
— Puiule, ne pregătim să plecăm.
— Dar mai stăm la bunica?
— Nu în seara asta.
Adrian a venit după mine.
— Mihaela, hai să mergem acasă și să discutăm.
L-am privit.
— Noi doi o să discutăm. Dar nu mai vreau să locuiesc într-o casă în care sunt tratată ca o servitoare.
— Îmi pare rău că n-am spus nimic când mama te-a umilit.
— Nu a fost prima dată, Adrian. Doar prima dată când ai recunoscut.
Am plecat cu Rareș, cu șorțul și cu scrisoarea lui Gheorghe. Documentele au rămas în casetă, iar a doua zi am stabilit cu Adrian să le prezentăm notarului.
În săptămânile următoare, am aflat că Gheorghe pregătise testamentul cu câteva luni înainte să moară, când fusese evaluat ca având capacitatea necesară să-și exprime voința.
Notarul ne-a explicat că trebuiau stabilite bunurile succesorale, eventualele drepturi ale soției supraviețuitoare și rezerva succesorală a moștenitorilor.
Viorica a contestat inițial dispozițiile testamentare. După verificarea actelor și după ce a primit explicații juridice, a acceptat să încheiem procedura fără un proces lung.
Nu am primit întreaga sumă de 96.000 de lei. O parte a intrat în calculul drepturilor succesorale ale celorlalți moștenitori.
Dar suma care mi-a revenit legal a fost suficientă pentru a-mi schimba viața.
Am folosit o parte pentru a achita datoriile pe care le aveam și am păstrat restul într-un cont separat, pentru viitorul meu și al lui Rareș.
Între timp, eu și Adrian am început să locuim separat.
Nu am cerut divorțul imediat. I-am spus că, dacă vrea să ne salvăm căsnicia, trebuie să învețe să fie soț și tată, nu doar fiul care tace când mama lui jignește.
Adrian a început să petreacă mai mult timp cu Rareș și să-și asume responsabilități pe care înainte le lăsa pe umerii mei.
Dar nu l-am primit înapoi doar pentru că îmi promisese că se va schimba.
Viorica nu m-a mai chemat să-i fac curățenie sau să-i pregătesc mesele. Nici eu nu m-am mai oferit.
Într-o zi, m-a sunat.
— Mihaela, am găsit o fotografie cu Gheorghe. Ești și tu în ea. Vrei să ți-o dau?
Am acceptat să ne întâlnim la poartă.
În fotografie, Gheorghe stătea în fotoliul lui, iar eu îi aranjam pătura pe genunchi. Rareș era lângă noi, cu o carte în mână.
Pe spate, socrul meu scrisese:
“Familia mea, într-o zi bună.”
Am privit fotografia mult timp.
— Gheorghe te iubea ca pe o fiică, a spus Viorica încet.
Nu mi-a cerut iertare pentru tot ce îmi făcuse, dar nici nu m-a mai jignit.
— Și eu l-am iubit ca pe un tată, i-am răspuns.
Am plecat fără să mai discutăm despre bani.
În Ajunul Crăciunului următor, eu și Rareș am împodobit bradul în locuința noastră. Adrian a venit să petreacă după-amiaza cu băiatul, iar eu am acceptat să luăm masa împreună.
Nu știam încă dacă vom reuși să reconstruim căsnicia.
Dar știam că nu mă voi mai întoarce la viața în care trebuia să înghit orice umilință pentru a păstra liniștea familiei.
Șorțul vechi îl păstrasem într-un sertar.
Nu pentru că îmi amintea de jignirea soacrei, ci pentru că în buzunarul lui Gheorghe ascunsese dovada că văzuse tot ce făcusem pentru el.
Iar în seara aceea, când Rareș m-a întrebat de ce nu mai port șorțul bunicului, i-am răspuns:
— Pentru că, puiule, bunicul mi-a lăsat ceva mai important decât un șorț.
— Ce anume, mami?
L-am îmbrățișat.
— Curajul să nu mai las pe nimeni să mă facă să mă simt mai puțin decât sunt.