Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan s-a uitat la mine, apoi la Bianca. Logodnica lui ținea buchetul de flori atât de strâns, încât hârtia foșnea între degetele ei.
— Bunicule, ce s-a întâmplat la farmacie?
— Intrăm întâi în casă, băiete. Nu vreau să discutăm în prag.
Bianca a pășit în hol fără să mă privească. Răzvan i-a luat haina, apoi ne-a condus în sufragerie, unde părinții lui ne așteptau.
— Ce fețe aveți! a spus nora mea, Mariana. S-a întâmplat ceva?
M-am așezat în fotoliul de lângă fereastră și mi-am sprijinit bastonul de brațul lui.
— Da. Dar aș prefera să auzim mai întâi ce are Bianca de spus.
Tânăra și-a așezat geanta lângă scaun.
— A fost o neînțelegere, domnule Aurel. Mă grăbeam și am trecut înaintea dumneavoastră la farmacie. Nu cred că trebuie să facem o tragedie din asta.
— Ai trecut înaintea bunicului? a întrebat Răzvan.
— Da, dar nu l-am rănit!
Am privit-o.
— Nu, Bianca. Nu m-ai rănit. Dar m-ai împins cu umărul, deși ai văzut că mă sprijineam în baston.
Răzvan a rămas nemișcat.
— L-ai împins pe bunicul meu?
— Nu l-am împins! Doar am trecut pe lângă el!
— Și ce i-ai spus? am întrebat-o.
Bianca a oftat.
— Nu-mi amintesc exact.
— Eu îmi amintesc. Mi-ai spus că eu am timp, iar dumneata ai programare la unghii.
Mariana și-a dus mâna la gură.
Răzvan a privit unghiile proaspăt făcute ale Biancăi, apoi bastonul meu.
— Bianca, spune-mi că nu ai vorbit așa cu el.
— Răzvan, te rog! Era un bătrân la coadă și eu mă grăbeam. Nu știam că este bunicul tău!
Cuvintele acelea au făcut mai multă liniște decât orice explicație.
M-am uitat la ea.
— Și dacă nu eram bunicul lui Răzvan? Dacă eram doar un bătrân oarecare, care venise să-și cumpere medicamente?
Bianca a deschis gura, dar nu a răspuns.
— Atunci ar fi fost în regulă să mă umilești?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba tocmai asta ai spus, fata mea.
Fiul meu, Mihai, s-a ridicat de pe canapea.
— Tată, vrei să plecăm acasă? Nu trebuie să suporți asemenea discuții.
— Nu, Mihai. Eu nu am venit aici să stric cina. Am venit să-mi cunosc viitoarea nepoată.
Răzvan s-a așezat lângă Bianca.
— De ce nu mi-ai spus ce s-a întâmplat?
— Pentru că nu era important!
— Pentru mine este important, a răspuns el.
Bianca a început să plângă.
— Deci acum mă judecați toți pentru o singură greșeală?
Am privit-o cu atenție.
— Nu pentru greșeală te judec, Bianca. Oricine poate greși. Dar de când ai intrat pe ușă, ai încercat să explici de ce nu ar trebui să ne supărăm. Nu te-am auzit o singură dată spunând că îți pare rău.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău, a murmurat.
— Pentru ce?
M-a privit surprinsă.
— Cum adică?
— Pentru că m-ai împins? Pentru că m-ai jignit? Sau pentru că ai aflat că sunt bunicul logodnicului tău?
Nu a răspuns.
Răzvan s-a ridicat și a mers până la fereastră.
Îl cunoșteam de când era cât o șchioapă. Îl învățasem să țină o rindea, să măsoare de două ori înainte să taie o scândură și să nu-și bată joc de omul care muncește.
Acum îl vedeam încercând să împace dragostea pentru Bianca cu ceea ce tocmai aflase.
— Bunicule, pot să vorbesc puțin cu tine?
Am ieșit împreună pe hol.
— Spune, băiete.
— Nu știu ce să fac. O iubesc. Dar nu pot să cred că s-a purtat așa.
— Eu nu pot hotărî în locul tău, Răzvan.
— Tata spune mereu că firma noastră există datorită ție. Că ai muncit de dimineață până noaptea ca să ne fie bine.
— Așa este. Dar nu pentru asta trebuie să mă respecte Bianca. Nici pentru că avem bani, nici pentru că am construit o firmă.
L-am privit drept în ochi.
— Trebuie să mă respecte pentru că sunt om. La fel cum ar trebui să-l respecte pe orice bătrân care stă la coadă cu o rețetă în mână.
Răzvan a încuviințat.
— Ai dreptate.
— Și mai vreau să-ți spun ceva. Nu vreau să alegi între mine și ea.
— Dar dacă rămân cu Bianca, o să crezi că accept ce a făcut?
— Nu, dacă înțelegi ce s-a întâmplat și nu închizi ochii. Dar căsnicia ta nu poate începe cu ideea că unul dintre voi are voie să-i umilească pe ceilalți.
Ne-am întors în sufragerie.
Bianca stătea lângă Mariana, care încerca să o liniștească.
Când ne-a văzut, s-a ridicat.
— Domnule Aurel, vă rog să mă iertați. Am fost nepoliticoasă.
— Îți accept scuzele, Bianca. Dar vreau să știu dacă ai înțeles de ce m-ai supărat.
— Pentru că v-am vorbit urât.
— Și pentru că ai crezut că timpul tău valorează mai mult decât al meu.
A încuviințat, fără să mă privească.
Răzvan s-a apropiat de ea.
— Bianca, trebuie să discutăm serios despre noi.
— Acum? În fața tuturor?
— Nu. Doar noi doi. Dar vreau să știi că nu pot să trec peste asta ca și cum n-ar fi fost nimic.
Au ieșit în grădină.
Noi am rămas în sufragerie, iar Mariana a început să strângă farfuriile, deși nici nu ne așezaserăm la cină.
După aproape o jumătate de oră, Răzvan s-a întors singur.
Avea ochii roșii.
— Bunicule, am rupt logodna.
Am simțit un nod în gât.
— Răzvan, nu trebuia să faci asta pentru mine.
— Nu am făcut-o pentru tine. Am făcut-o pentru că, atunci când am întrebat-o dacă s-ar fi purtat la fel cu un bătrân care nu era rudă cu mine, mi-a spus că nu înțelege de ce îmi pasă atât de mult de niște oameni necunoscuți.
S-a așezat lângă mine.
— Și atunci mi-am dat seama că nu o cunosc atât de bine pe cât credeam.
Nu i-am spus că făcuse alegerea corectă. Era viața lui și știam că îl durea.
I-am pus doar mâna pe umăr.
— Îmi pare rău că suferi, băiete.
Bianca a plecat în seara aceea cu un taxi.
În zilele următoare, a încercat să-l convingă pe Răzvan să se răzgândească.
I-a trimis mesaje în care spunea că toată lumea exagerează și că o singură întâmplare nu ar trebui să distrugă o relație.
Dar Răzvan i-a răspuns că problema nu era doar ce făcuse la farmacie, ci felul în care continuase să vorbească despre oamenii în vârstă și despre cei pe care îi considera neimportanți.
După câteva săptămâni, Bianca a venit din nou la farmacia din cartier.
Farmacista mi-a povestit mai târziu că tânăra îi ceruse scuze pentru comportamentul ei și pentru amenințarea cu recenzia negativă.
Nu a făcut un spectacol din asta.
A spus doar că îi pare rău.
Când ne-am întâlnit întâmplător în fața farmaciei, s-a oprit.
— Domnule Aurel, știu că nu pot schimba ce am făcut. Dar vreau să vă spun că îmi pare rău. Și nu pentru că sunteți bunicul lui Răzvan.
Am privit-o.
— Mă bucur că ai înțeles, fata mea.
— Răzvan nu mai vrea să fim împreună.
— Știu.
— Credeți că o să mă ierte vreodată?
— Nu știu, Bianca. Iertarea și împăcarea sunt două lucruri diferite.
A coborât privirea.
— Am înțeles.
Am plecat spre casă, sprijinindu-mă în baston.
Nu m-am bucurat că nepotul meu își pierduse logodnica. Nici nu mi-am dorit ca Bianca să fie umilită la rândul ei.
Dar am fost mulțumit că Răzvan înțelesese ceva ce eu încercasem să-l învăț de când era copil.
Banii îți pot cumpăra o casă frumoasă, o mașină scumpă și o viață confortabilă.
Nu îți pot cumpăra respectul oamenilor.
Iar respectul adevărat nu se vede atunci când stai în fața cuiva care îți poate oferi ceva.
Se vede când ai în față un bătrân cu baston, două rețete în mână și nimic de câștigat de pe urma lui.
De atunci, când merg la farmacie, farmacista mă salută cu același zâmbet.
Iar uneori, câte un tânăr îmi face loc la coadă.
Nu știu dacă întâmplarea mea a schimbat tot cartierul.
Dar știu că, în seara aceea, nepotul meu a ales să nu-și construiască viitorul alături de cineva care nu înțelegea că demnitatea unui om nu depinde de vârstă, haine sau bani.