Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica a apropiat documentul de ochi, apoi s-a uitat la mine de parcă nu înțelegea ce citește.
— Oana Popescu? De ce apare numele tău aici?
Am rămas în fața ei, ținând dosarul deschis.
— Pentru că apartamentul este pe numele meu, Rodica. Eu sunt proprietara.
Soacra a izbucnit într-un râs scurt.
— Nu se poate! Mihai mi-a spus că el l-a cumpărat!
M-am întors spre soțul meu.
— Mihai, vrei să-i explici tu sau să-i explic eu?
El și-a trecut mâna prin părul ciufulit.
— Mamă, lucrurile sunt puțin mai complicate.
— Ce este complicat? a întrebat Rodica. Tu mi-ai spus că ai luat credit, că ai plătit avansul și că ai pus apartamentul la punct!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mihai, i-ai spus că tu ai plătit avansul?
N-a răspuns.
Atunci am scos din dosar un alt document.
— Rodica, bunica mea, Elena, a avut o casă bătrânească la țară. A locuit acolo aproape cincizeci de ani. După ce a rămas singură și nu s-a mai putut gospodări, a hotărât să vândă casa.
Soacra mă privea încruntată.
— Și ce legătură are asta?
— Din banii obținuți, bunica mi-a dăruit 210.000 de lei. Am făcut actele la notar. Cu suma aceea am plătit avansul pentru apartament și o parte din amenajări.
— Și Mihai?
— Mihai a contribuit la mobilă și la cheltuielile noastre, iar eu am continuat să plătesc ratele din veniturile mele. Dar apartamentul a fost cumpărat pe numele meu, iar în actele de achiziție este menționată proveniența banilor folosiți.
Rodica a privit spre fiul ei.
— Mihai, este adevărat?
El a încuviințat încet.
— Da, mamă.
— Atunci de ce mi-ai spus că tu ai cumpărat casa?
— Pentru că nu voiam să crezi că stau pe banii Oanei.
Am rămas nemișcată.
— Deci ai preferat să mă lași pe mine să par o femeie întreținută?
Mihai a coborât ochii.
— N-am vrut să iasă așa.
— Dar așa a ieșit, Mihai. De fiecare dată când mama ta spunea că m-ai adus în casa ta, tu tăceai.
Rodica s-a așezat pe marginea canapelei.
— Eu nu am știut, Oana.
— Știu că nu ați știut. Dar asta nu vă dădea dreptul să intrați neanunțată, să-mi umblați prin dulapuri și să-mi schimbați lucrurile.
Soacra a strâns cheia în palmă.
— Sunt mama lui Mihai. Am crezut că am voie să vin când vreau.
— Sunteți binevenită când vă invităm. Dar nu aveți voie să intrați în casa noastră fără să întrebați.
Mihai a intervenit:
— Mamă, Oana are dreptate. Eu ți-am dat cheia pentru urgențe, nu ca să vii în fiecare dimineață.
L-am privit surprinsă.
Era prima dată când îi spunea asta fără să-i găsească scuze.
Rodica s-a ridicat brusc.
— Deci acum mă dați afară?
— Nu vă dă nimeni afară, i-am răspuns. Dar vă cer să-mi înapoiați cheia.
A strâns-o și mai tare.
— După tot ce am făcut pentru băiatul meu?
— Tocmai pentru că este băiatul dumneavoastră ar trebui să vreți să aibă o căsnicie liniștită, nu să ne certați în fiecare săptămână.
Mihai a întins mâna.
— Mamă, dă-mi cheia.
Rodica s-a uitat la el cu ochii umezi.
— Tu chiar o alegi pe ea în locul meu?
Mihai a respirat adânc.
— Nu aleg între tine și soția mea. Aleg să nu mai mint și să nu mai las lucrurile așa. Oana este soția mea, iar tu ești mama mea. Dar asta nu înseamnă că poți hotărî în casa noastră.
După câteva secunde, Rodica i-a pus cheia în palmă.
— Bine. Să nu mă mai chemați când aveți nevoie de ajutor!
A ieșit trântind ușa.
Am rămas singură cu Mihai în sufragerie.
El a așezat cheia pe comodă.
— Oana, îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
M-a privit nedumerit.
— Pentru că am mințit-o pe mama.
— Și pentru că m-ai lăsat să fiu umilită?
A încuviințat.
— Da. Și pentru asta.
M-am așezat în fotoliu.
— Mihai, bunica mea a vândut casa în care și-a crescut copiii ca să mă ajute să am un început bun. A renunțat la locul în care trăise aproape toată viața. Iar tu ai lăsat-o pe mama ta să creadă că eu n-am contribuit cu nimic.
— Mi-a fost rușine că nu am putut pune eu banii pentru avans.
— Și mie trebuia să-mi fie rușine că bunica m-a ajutat?
— Nu.
— Atunci de ce ai transformat ajutorul ei într-o minciună?
Mihai n-a mai avut ce să spună.
În ziua aceea, am chemat un lăcătuș și am schimbat cilindrul încuietorii.
Nu pentru că voiam să mă răzbun pe Rodica, ci pentru că nu mai știam dacă făcuse și alte copii ale cheii.
Mihai a fost de acord.
I-am spus că, de acum înainte, nicio cheie de rezervă nu va fi dată altcuiva fără acordul amândurora.
A acceptat.
Dar problema nu s-a terminat acolo.
În următoarele zile, Rodica a început să sune rudele și să spună că nora o dăduse afară din casa fiului ei.
O mătușă de-a lui Mihai m-a sunat indignată.
— Oana, cum ai putut să-i iei cheia unei mame?
I-am răspuns calm:
— Pentru că intra în apartament fără să ne anunțe. Și pentru că eu sunt proprietara locuinței.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cum adică tu ești proprietara?
— Exact așa. Actele sunt pe numele meu.
Nu am intrat în alte explicații.
Nu aveam de gând să trimit documentele locuinței tuturor rudelor doar ca să demonstrez că merit respect.
În weekend, Mihai s-a dus singur la mama lui.
Când s-a întors, mi-a povestit că Rodica îl acuzase că s-a schimbat de când s-a însurat.
— I-am spus că eu am mințit-o despre apartament și că nu tu ești vinovată, mi-a zis.
— Și ce a răspuns?
— Că am făcut-o de rușine în fața familiei.
— Dar faptul că ea m-a făcut de rușine ani întregi nu a contat?
Mihai a oftat.
— I-am spus și asta.
Au trecut câteva săptămâni până când Rodica a venit din nou la noi.
De data aceasta a sunat la interfon.
Mihai i-a deschis, iar ea a rămas în prag, cu o sacoșă mică în mână.
— Pot să intru?
Am făcut un pas înapoi.
— Da, Rodica. Poftiți.
A privit holul, apoi spre mine.
— Am adus niște mere. Nu știam dacă aveți.
Le-am primit.
— Mulțumim.
S-a uitat spre dulapul din sufragerie, unde altădată ar fi început imediat să mute lucrurile.
Dar nu s-a apropiat.
— Oana, am fost supărată. Am crezut că băiatul meu a cumpărat totul și că tu nu apreciezi ce a făcut.
— Și acum?
— Acum știu că am greșit. Dar tot nu-mi este ușor să accept că nu mai pot veni când vreau.
Am privit-o.
— Nu trebuie să vă fie ușor din prima zi. Trebuie doar să respectați asta.
Rodica a încuviințat.
— O să încerc.
Nu a fost o împăcare spectaculoasă. Nu m-a îmbrățișat și nu și-a cerut iertare pentru fiecare vorbă spusă.
Dar a început să sune înainte să vină.
Nu mi-a mai umblat prin dulapuri și nu a mai schimbat lucruri fără să întrebe.
Mihai, la rândul lui, a început să mă apere când cineva din familie făcea comentarii despre apartament.
Într-o seară, la o masă cu rudele, Rodica a spus din obișnuință:
— Mihai și-a făcut casă frumoasă.
Soțul meu a intervenit imediat.
— Eu și Oana locuim într-un apartament cumpărat pe numele ei, cu ajutorul bunicii sale. Nu este doar meritul meu.
Rodica a tăcut.
Eu am privit spre Mihai și am simțit că, pentru prima dată după mult timp, nu mai trebuia să mă apăr singură.
Câteva luni mai târziu, am mers să o vizitez pe bunica Elena, care locuia acum într-un apartament mic, aproape de noi.
I-am povestit ce se întâmplase.
A ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a strâns mâna.
— Oana, eu nu ți-am dat banii ca să ai cu ce să te lauzi. Ți i-am dat ca să ai un loc al tău, unde să nu te poată umili nimeni.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Știu, bunico.
— Atunci să nu uiți niciodată asta.
În seara aceea, când m-am întors acasă, am pus cheia nouă în încuietoare și am intrat.
Mihai pregătea ceaiul, iar în sufragerie era liniște.
Nu mai aveam pe nimeni care să intre neanunțat la șapte dimineața, să-mi mute lucrurile sau să-mi spună că sunt musafiră în propria casă.
Și, mai important decât actele sau cheia, aveam în sfârșit un soț care înțelesese că respectul pentru mama lui nu trebuie construit pe lipsa de respect față de mine.