Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena s-a întors spre fiul ei. Îi tremurau buzele, dar vocea îi era hotărâtă.
— Sorin, am tăcut treizeci și cinci de ani ca să nu te rănesc. Dar nu mai pot să te las să faci același lucru fără să știi adevărul.
— Mamă, te rog! a repetat el.
— Nu, Sorin. Ai patruzeci de ani. E timpul să auzi ce s-a întâmplat.
Eu stăteam pe marginea patului, sprijinită de pernă, încercând să înțeleg.
Elena a intrat în salon și s-a așezat lângă mine.
— Daniela, când Sorin avea cinci ani, eu am fost internată într-un spital. Aveam o boală gravă și medicii nu știau cât va dura tratamentul.
Am privit-o surprinsă.
— Nu mi-ați spus niciodată.
— Pentru că am încercat să uit perioada aceea. Dar unele lucruri nu se uită.
Sorin a rămas în ușă, cu valiza lângă picior.
— Tata a plecat când eram mic. Știu povestea.
Elena a ridicat privirea spre el.
— Nu, Sorin. Știi doar ce ți-am spus eu.
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Tatăl tău nu a plecat pentru că nu ne mai înțelegeam, cum ți-am explicat atunci. A plecat când a aflat că sunt bolnavă.
Sorin a încremenit.
— Ce?
— M-a dus la spital, mi-a promis că va avea grijă de tine și că mă va aștepta acasă. După câteva săptămâni, mi-a spus că nu mai suportă să trăiască lângă o femeie bolnavă.
Elena și-a șters ochii.
— Se apropiase de o colegă. Exact cum ai făcut tu acum.
Sorin s-a sprijinit de tocul ușii.
— Nu mi-ai spus niciodată asta.
— Nu am vrut să crești urându-ți tatăl. Ți-am spus că ne-am despărțit pentru că nu ne mai înțelegeam. Am crezut că te protejez.
— Și ce s-a întâmplat după aceea?
— Am rămas singură cu tine. Mama mea m-a ajutat cât a putut. Mergeam la tratament, apoi mă întorceam acasă și încercam să fiu o mamă bună, chiar și în zilele în care abia mă puteam ridica din pat.
Am privit-o cu lacrimi în ochi.
— Elena, nu știam că ați trecut prin toate acestea.
— Nici nu trebuia să știi, fata mea. Nu am făcut niciodată din suferința mea o povară pentru ceilalți.
Sorin a făcut câțiva pași în salon.
— Și tata? Nu s-a mai întors?
Elena a clătinat din cap.
— S-a întors după aproape doi ani. Eu terminasem tratamentul și începusem să-mi refac viața. Femeia pentru care plecase îl părăsise, iar el voia să fim din nou o familie.
— Și tu?
— I-am spus că poate să fie tatăl tău, dar nu mai poate fi soțul meu.
Sorin a rămas tăcut.
Elena s-a ridicat.
— Acum înțelegi de ce nu pot să stau deoparte? Nu vreau ca Daniela și Mara să treacă prin ce am trecut eu.
— Mamă, situația mea este diferită.
— Cu ce este diferită, Sorin? Pentru că tu ai valiza mai frumoasă? Pentru că femeia la care pleci se numește Alina?
Sorin a coborât privirea.
— Nu am vrut să rănesc pe nimeni.
— Dar ai făcut-o. Și încă poți alege cum te vei purta de acum înainte.
Am simțit că trebuie să intervin.
— Elena, vă mulțumesc. Dar nu vreau să-l țineți lângă mine prin amenințări.
Soacra mea m-a privit cu blândețe.
— Nici eu nu vreau asta, Daniela.
M-am întors spre Sorin.
— Dacă vrei să pleci, pleacă. Nu vreau să stai lângă mine din milă. Dar nu-mi promite că vei avea grijă de Mara dacă nici măcar nu știi când are următoarea ședință cu părinții.
Sorin a încercat să răspundă, dar nu a găsit cuvintele.
În cele din urmă, și-a luat valiza.
— O să vorbim când te simți mai bine.
A plecat.
Elena a rămas lângă mine până seara.
A doua zi, mi-a spus că vrea să se mute temporar la noi.
— Nu trebuie, Elena. Vă descurcați greu și dumneavoastră.
— Daniela, am șaizeci și șase de ani, nu o sută. Pot să gătesc, să duc copilul la școală și să te însoțesc la spital. Iar când voi obosi, o să spun.
Am acceptat.
Au urmat luni grele.
Tratamentul oncologic mi-a provocat oboseală, greață și zile în care nu puteam să mă ridic din pat fără ajutor.
Elena îmi pregătea mesele pe care le puteam tolera, respectând recomandările medicilor, mă însoțea la consultații și se ocupa de Mara.
Nu încerca să-mi spună că totul va fi bine când nici medicii nu puteau promite asta.
Îmi spunea doar:
— Astăzi facem ce putem. Mâine vedem mai departe.
Mara s-a apropiat mult de bunica ei.
În fiecare seară, Elena o ajuta la teme, îi pregătea ghiozdanul și îi citea înainte de culcare.
Uneori, fetița întreba:
— Bunico, tata de ce nu mai locuiește cu noi?
Elena îi răspundea fără să-l jignească.
— Tata a ales să stea în altă parte. Dar tu nu ai făcut nimic greșit, Mara.
Sorin venea să-și vadă fiica, dar vizitele erau neregulate.
La început trimitea mesaje în care mă întreba cum mă simt. Apoi, pe măsură ce timpul trecea, mesajele au devenit tot mai rare.
Am început demersurile pentru divorț după ce am înțeles că despărțirea nu mai era temporară.
Nu voiam să-mi petrec puțina energie pe care o aveam așteptând un om care hotărâse deja să plece.
Elena nu m-a împins spre divorț.
— Tu hotărăști, Daniela. Eu te ajut indiferent ce alegi.
După câteva luni, investigațiile au arătat că răspundeam bine la tratament.
Medicii au ajustat planul terapeutic și, treptat, am început să-mi recapăt puterile.
În ziua în care oncologul mi-a spus că nu mai existau semne detectabile ale bolii la evaluările efectuate, am plâns în cabinet.
Știam că voi avea nevoie în continuare de controale și monitorizare, dar pentru prima dată după mult timp puteam să-mi fac planuri fără să mă gândesc numai la următoarea internare.
Elena m-a îmbrățișat pe holul spitalului.
— Ai reușit, fata mea!
— Am reușit împreună, i-am răspuns.
În toamna aceea, am început să lucrez din nou, cu program redus.
Mara era fericită că mă vedea mai puternică, iar Elena a început să petreacă mai mult timp și în apartamentul ei.
Dar nu s-a îndepărtat de noi.
Într-o duminică, Sorin a venit neanunțat.
Avea în mână un buchet de flori.
— Daniela, putem vorbi?
L-am invitat în sufragerie.
Elena era în bucătărie, pregătind ceaiul.
— Am auzit că te simți mult mai bine, a spus Sorin.
— Da. Tratamentul a dat rezultate bune.
— Mă bucur.
A ezitat, apoi a continuat:
— Eu și Alina nu mai suntem împreună.
Am rămas tăcută.
— Am făcut o greșeală, Daniela. Mi-am dat seama că familia este cel mai important lucru. Aș vrea să încercăm din nou.
L-am privit lung.
— Sorin, când eram în spital și nu știam ce mă așteaptă, mi-ai spus că nu mai poți trăi lângă mine. Acum, când sunt mai bine, vrei să te întorci?
— Știu că am fost laș.
— Și eu știu. Dar nu mai pot avea încredere în tine.
— Pentru Mara, măcar…
— Mara are nevoie de un tată prezent, nu de doi părinți care se prefac că sunt fericiți împreună.
În clipa aceea, Elena a intrat în sufragerie.
Sorin s-a ridicat.
— Mamă, spune-i și tu că oamenii merită o a doua șansă.
Elena l-a privit fără să se grăbească să răspundă.
— Oamenii pot primi o a doua șansă, Sorin. Dar nu au dreptul să o ceară ca și cum li se cuvine.
— Sunt fiul tău!
— Și vei rămâne fiul meu. Dar asta nu înseamnă că voi aproba ce ai făcut.
Sorin a privit-o cu ochii umezi.
— Deci chiar m-ai pierdut?
Elena a respirat adânc.
— Nu te-am șters din viața mea. Dar ai pierdut încrederea mea și ai pierdut-o pe Daniela ca soție. Nu poți veni acum să ceri să fie totul ca înainte.
— Mamă…
— Ai avut două femei care te-au iubit și care au crezut în tine. Pe una ai părăsit-o când avea cea mai mare nevoie de ajutor. Pe cealaltă ai pus-o în situația să aleagă între tine și ceea ce știa că este drept.
Sorin și-a plecat capul.
— Ce pot să fac?
— Începe prin a fi tată pentru Mara. Respectă-ți obligațiile, ține-te de cuvânt și nu mai promite lucruri pe care nu le faci.
Sorin a plecat fără să mai insiste.
În lunile următoare, a început să respecte programul stabilit pentru întâlnirile cu Mara și să contribuie regulat la cheltuielile ei.
Nu știu dacă va reuși vreodată să repare relația cu mama lui. Dar am văzut că Elena nu i-a închis definitiv ușa.
I-a cerut doar să demonstreze prin fapte că a înțeles.
Eu și Mara am rămas în apartamentul nostru, iar Elena venea aproape zilnic.
Într-o seară, după ce am pus-o pe Mara la culcare, am găsit-o pe soacra mea pe balcon, privind luminile blocurilor.
— Elena, vreau să vă mulțumesc.
— Pentru ce, fata mea?
— Pentru că ați rămas când propriul dumneavoastră fiu a plecat.
S-a întors spre mine și mi-a luat mâinile.
— Daniela, eu am știut ce înseamnă să fii părăsită când ești bolnavă. Nu puteam să te las să treci singură prin asta.
Am îmbrățișat-o.
Nu știu ce ne va aduce viitorul. Medicii îmi vor urmări în continuare starea de sănătate, iar eu încerc să mă bucur de fiecare zi fără să trăiesc permanent cu frica întoarcerii bolii.
Dar știu că familia nu este întotdeauna formată doar din oamenii care îți promit că vor rămâne.
Uneori, familia adevărată este omul care îți aduce un pahar cu apă când nu te poți ridica din pat, îți duce copilul la școală și rămâne lângă tine chiar și atunci când nu știe cum se va termina totul.
Iar pentru mine, acel om a fost Elena, soacra care a ales să-mi fie mamă atunci când fiul ei a uitat să-mi fie soț.