Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a rămas nemișcat lângă fereastră. Larisa ținea telefonul în mână și îl privea cu ochii mari.
— Tată, te-am întrebat ceva. De ce o cheamă pe bătrâna aceea Maria Dumitrescu, exact ca pe noi?
Soțul meu și-a acoperit fața cu palmele.
— Pentru că este mama mea, a spus aproape în șoaptă.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Florin, mama ta a murit acum douăzeci de ani! Tu mi-ai spus asta!
— Știu ce ți-am spus, Corina.
— Atunci cum poate fi femeia aceea mama ta?
S-a așezat pe canapea și a început să plângă.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
— Nu a murit. Am lăsat-o în satul în care am crescut și n-am mai căutat-o.
Larisa a făcut un pas înapoi.
— Adică… eu am filmat-o pe bunica mea?
Florin a încuviințat.
— Da, Larisa.
Fiica noastră a început să plângă.
— Dar eu nici măcar nu știam că am o bunică!
Am privit spre soțul meu.
— Florin, vreau să-mi spui tot adevărul. Acum.
A respirat adânc.
— Când aveam douăzeci și cinci de ani, mama locuia singură la țară. Tata murise, iar eu începusem să câștig bine la oraș. Îmi era rușine că mama purta haine vechi și vorbea cu accent de la țară.
L-am privit fără să-mi vină să cred.
— Îți era rușine de propria mamă?
— Da. Și asta este cea mai mare rușine a vieții mele.
A continuat cu vocea tremurată.
— Când te-am cunoscut, am vrut să par alt om. Ți-am spus că părinții mei muriseră. Apoi au trecut anii și mi-a fost tot mai greu să recunosc minciuna.
— Dar ea nu te-a căutat?
— Ba da. La început îmi trimitea scrisori. Mă suna de la telefonul unei vecine. Eu îi spuneam că sunt ocupat.
Florin a coborât privirea.
— Într-o zi, mi-a spus că ar vrea să vină să ne cunoască. I-am răspuns să nu vină, pentru că nu vreau să mă facă de rușine.
Am simțit un nod dureros în gât.
— Și după aceea?
— N-a mai sunat. Eu am considerat că a înțeles.
Larisa plângea în tăcere.
— Tată, bunica vinde ghiocei pe stradă. Și tu nici măcar nu știai că este aici?
— Nu, fata mea. Nu știam.
M-am ridicat.
— Atunci mâine mergem să o căutăm.
Florin a dat din cap.
— Nu știu dacă pot să dau ochii cu ea.
L-am privit.
— Ea a putut să trăiască douăzeci de ani fără fiul ei. Tu poți să suporți câteva minute în fața ei.
În dimineața următoare, Larisa s-a trezit înaintea noastră.
Nu mai avea machiajul obișnuit și nici telefonul nu-l mai ținea în mână.
— Mamă, vreau să merg singură la bunica.
— Larisa, nu trebuie să faci asta fără noi.
— Ba trebuie. Eu am umilit-o. Eu trebuie să-mi cer iertare.
Am înțeles că avea dreptate.
I-am spus unde fusese văzută femeia și am rugat-o să mă sune când ajunge.
Larisa a plecat cu autobuzul.
La colțul străzii, lângă stație, bătrâna era din nou pe scăunelul ei, cu coșul de ghiocei în față.
Când a văzut-o pe Larisa, și-a tras broboada mai aproape de față.
— Te rog, fată dragă, nu mă mai filma. N-am făcut nimic rău.
Larisa s-a oprit la câțiva pași.
— Nu filmez, doamnă. Am venit să-mi cer iertare.
Bătrâna a privit-o neîncrezătoare.
— Pentru ce?
— Pentru că v-am jignit. Pentru că am râs de dumneavoastră și am pus filmarea pe internet.
Maria a coborât ochii spre ghiocei.
— M-a durut, maică. Eu nu cerșesc. Culeg florile din grădina mea și le vând ca să mai câștig câțiva lei.
Larisa a îngenuncheat lângă scăunel.
— Știu. Și mi-e foarte rușine.
Bătrâna a privit-o mai atent.
— Cum te cheamă, fată?
— Larisa Dumitrescu.
Maria a încremenit.
— Dumitrescu?
— Da. Tatăl meu se numește Florin Dumitrescu.
Bătrânei i-au tremurat mâinile.
— Florin? Băiatul meu?
Larisa a început să plângă.
— Da, bunico. Sunt fiica lui.
Maria a dus mâna la gură.
— Am o nepoată?
— Da. Și îmi pare rău că nu v-am cunoscut până acum.
Bătrâna a întins brațele, iar Larisa s-a apropiat.
S-au îmbrățișat acolo, lângă coșul cu ghiocei.
După câteva minute, Maria a întrebat:
— Tatăl tău este bine?
Larisa a încuviințat.
— Da, bunico.
— Are familie? Este fericit?
— Are. Dar trebuie să vorbească și el cu dumneavoastră.
Maria și-a șters lacrimile.
— Eu nu i-am vrut niciodată răul. Am așteptat să mă caute, dar anii au trecut.
Larisa a cumpărat toate buchețelele rămase și a ajutat-o să strângă coșul.
Apoi m-a sunat.
— Mamă, am găsit-o. Este bunica mea. Și este cel mai bun om pe care l-am întâlnit.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
În după-amiaza aceea, am mers împreună cu Florin la locuința unde stătea Maria.
Nu locuia pe stradă, așa cum presupuseseră unii din filmare. Venise de câteva luni la oraș, într-o cameră închiriată, pentru că nu mai putea întreține singură casa de la țară.
Când Florin a intrat, Maria s-a ridicat încet de pe scaun.
— Florine?
Soțul meu a rămas în prag.
— Mamă…
Apoi a început să plângă.
— Iartă-mă, mamă. Am fost un om fără suflet.
Maria s-a apropiat de el.
— Te-am așteptat, băiatul meu. În fiecare an am crezut că o să vii.
Florin a îngenuncheat în fața ei.
— Mi-a fost rușine de tine. Și acum mi-e rușine de mine.
Bătrâna i-a pus mâna pe cap.
— Eu nu ți-am cerut niciodată bani sau lucruri scumpe. Am vrut doar să știu că ești bine.
Am privit scena cu lacrimi în ochi.
Dar nu am uitat minciuna pe care Florin o spusese timp de douăzeci de ani.
În seara aceea, când ne-am întors acasă, i-am spus că avem multe de discutat.
— Florin, nu este vorba doar despre mama ta. M-ai mințit de când ne cunoaștem. Ai făcut-o să dispară din viața noastră pentru că îți era rușine de ea.
A coborât privirea.
— Știu. Nu am nicio scuză.
— Atunci nu-mi promite că te vei schimba. Arată-mi.
În săptămânile următoare, Florin a început să o viziteze regulat pe Maria.
A ajutat-o să-și rezolve problemele cu locuința și i-a propus să stea mai aproape de noi, dacă își dorește.
Maria nu a vrut să devină dependentă de el.
— Am trăit singură atâția ani, Florine. Pot să am grijă de mine. Dar mi-ar plăcea să vii din când în când la un ceai.
Larisa a început să o viziteze după școală.
Nu mai mergea cu telefonul pregătit să filmeze.
O ajuta să facă cumpărături, îi asculta poveștile și învăța de la ea să îngrijească florile.
Într-o zi, i-a cerut voie să publice un mesaj despre ce se întâmplase.
Maria a acceptat, cu condiția să nu fie filmată din nou fără acordul ei.
Larisa a scris despre greșeala făcută și despre faptul că oamenii care muncesc, indiferent de vârstă, merită respect.
Nu a prezentat-o pe bunica ei ca pe o femeie neajutorată și nu a cerut bani în numele ei.
A spus doar adevărul.
Cei care văzuseră filmarea inițială au început să lase mesaje de susținere.
Unii au venit să cumpere ghiocei de la Maria, iar alții au spus că își vor învăța copiii să nu mai râdă de bătrâni.
Dar cea mai importantă schimbare nu s-a întâmplat pe internet.
S-a întâmplat în familia noastră.
Într-o duminică, Maria a venit pentru prima dată la noi acasă.
Larisa i-a pregătit un loc lângă fereastră și i-a adus un buchet de ghiocei într-un pahar cu apă.
— Bunico, aceștia sunt pentru tine.
Maria a zâmbit.
— Sunt cei pe care i-ai cumpărat de la mine?
— Da. I-am păstrat cât am putut.
Florin stătea lângă ușă, privind-o pe mama lui.
Nu știu dacă Maria îl va ierta vreodată pe deplin pentru cei douăzeci de ani de tăcere.
Nici eu nu știu cât timp îmi va trebui să-mi recapăt încrederea în soțul meu.
Dar știu că Larisa a învățat ceva ce niciun număr de aprecieri nu i-ar fi putut oferi.
În ziua în care a ridicat telefonul ca să râdă de o bătrână cu ghiocei, a crezut că filmează o străină fără importanță.
În realitate, își umilea propria bunică.
Iar când a lăsat telefonul deoparte și i-a întins mâna, a început să repare o greșeală care nu era doar a ei, ci și a tatălui ei.