Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe ecranul tabletei era o fetiță cu părul castaniu, prins în două codițe, îmbrăcată într-o rochiță galbenă. Avea ochii cenușii-verzui ai Ilincăi, aceeași bărbie mică și aceeași gropiță în obrazul drept.
Dar nu asemănarea m-a făcut să-mi duc mâna la gură. Fetița avea deasupra sprâncenei stângi o cicatrice subțire, în formă de semilună.
Daria căzuse de pe o tricicletă când avea doi ani. Eu îi curățasem rana și o ținusem în brațe până nu mai plânsese.
— De unde aveți fotografia asta? am șoptit.
— Am făcut-o săptămâna trecută, la întâlnirea cu părinții. Fetița este înscrisă la clasa paralelă.
— Cum o cheamă?
Învățătoarea a ezitat.
— Îmi pare rău, nu vă pot comunica datele unui alt copil. Dar văd că sunteți foarte tulburată. Haideți să chemăm conducerea școlii.
Am simțit că nu mai pot respira. Am scos telefonul și l-am sunat pe Sorin.
— Vino imediat la școală. Am văzut o fotografie cu Daria.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Elena, despre ce vorbești?
— Are cicatricea ei. Sorin, are cicatricea Dariei!
— Pleacă de acolo, Elena. Vin eu acasă și discutăm.
— De ce să plec? De ce nu vrei să vezi fotografia?
Nu mi-a răspuns. A închis.
Atunci am înțeles că reacția lui nu era a unui tată care auzea pentru prima dată o veste imposibilă.
Era reacția unui om care se temea că un secret fusese descoperit.
Am lăsat-o pe Ilinca în grija personalului școlii, după ce i-am explicat că trebuia să rezolv o urgență. Directoarea m-a primit în birou și m-a ascultat. Nu mi-a confirmat identitatea celeilalte fetițe, dar mi-a recomandat să sesizez imediat poliția dacă aveam motive să cred că fiica mea, declarată decedată, ar putea fi în viață.
Am plecat direct la secție.
Le-am povestit totul: boala Dariei, internarea mea, înmormântarea la care nu participasem și fotografia văzută la școală. Le-am spus că nu avusesem niciodată în mână certificatul ei de deces.
Polițistul care mi-a luat declarația m-a întrebat dacă știam unde fusese înmormântată.
— Soțul meu mi-a spus că s-a ocupat de tot. Mi-a arătat locul, dar nu am fost prezentă atunci.
— Vom verifica documentele medicale și actele de stare civilă, mi-a răspuns el. Nu putem trage concluzii doar dintr-o fotografie.
În aceeași după-amiază, Sorin a venit acasă. Mă aștepta în sufragerie, cu Viorica lângă el.
— Ai fost la poliție? m-a întrebat înainte să-mi scot haina.
— Da. Și vreau să-mi arătați certificatul de deces al Dariei.
Viorica a început să plângă.
— Elena, te rog, nu răscoli trecutul!
— Unde este certificatul?
Sorin și-a trecut mâinile peste față.
— Nu există.
Am rămas nemișcată.
— Cum adică nu există?
— Pentru că Daria nu a murit.
Am simțit că podeaua se mișcă sub mine. M-am sprijinit de perete.
— Unde este copilul meu?
Viorica a încercat să se apropie, dar am ridicat mâna.
— Nu mă atingeți! Spuneți-mi unde este!
Sorin a început să vorbească. După ce Daria fusese internată, starea ei devenise critică, dar tratamentul dăduse rezultate. Eu suferisem o prăbușire psihică severă și fusesem internată pentru îngrijiri medicale. Când Daria începuse să se recupereze, Viorica insistase că nu aș fi fost în stare să îngrijesc două fetițe.
— Mama spunea că ai să te îmbolnăvești din nou, a murmurat Sorin. Că o să le pierdem pe amândouă dacă nu facem ceva.
— Și ce ați făcut?
— Am dus-o pe Daria la sora mamei, tanti Rodica, într-un sat de lângă oraș.
— Pentru câteva săptămâni, a intervenit Viorica. Așa trebuia să fie!
— Și de ce mi-ați spus că a murit?
Niciunul nu mi-a răspuns imediat.
Apoi Sorin a rostit cuvintele pe care nu le voi uita niciodată.
— Mama a spus că, dacă o să crezi că Daria trăiește, n-o să accepți niciodată să stea departe de tine.
— Așa că m-ați lăsat să-mi plâng copilul trei ani?
Viorica și-a șters obrajii.
— Am crezut că, după un timp, o să putem îndrepta lucrurile.
— Trei ani, Viorica! Trei ani în care m-am dus la un mormânt și am vorbit cu o cruce!
Am aflat că Rodica crescuse fetița sub numele ei adevărat, dar folosind documente și declarații care urmau să fie verificate de autorități. Nu existase o adopție legală. Sorin îi trimisese bani lunar și o vizitase fără știrea mea.
— Și Ilinca? am întrebat. Ea știa?
— Mama le-a dus de câteva ori în același parc, a recunoscut Sorin. Le-a spus că sunt verișoare.
M-am uitat la soacra mea.
— Le-ai lăsat să se joace împreună, dar mie mi-ai spus să nu mai pomenesc numele Dariei, ca să nu mă îmbolnăvesc?
Viorica a coborât privirea.
În zilele următoare, poliția a verificat documentele, iar serviciile de protecție a copilului au intervenit pentru a evalua situația Dariei. Rodica a confirmat că o crescuse și că știa că eu fusesem mințită. Au fost începute cercetări pentru stabilirea răspunderii celor implicați.
Nu am putut să-mi iau pur și simplu fetița acasă în aceeași zi. Daria crescuse trei ani într-o altă familie, iar specialiștii au insistat că reîntâlnirea trebuia făcută cu grijă, fără să o traumatizăm.
Prima întâlnire a avut loc într-o încăpere liniștită, în prezența unui psiholog și a unei persoane de la protecția copilului.
Daria a intrat ținând o păpușă de pânză. Avea șase ani, era mai înaltă decât în fotografiile mele și purta părul prins într-o coadă.
M-a privit curioasă.
— Tu ești Elena?
Mi-am înghițit lacrimile.
— Da, draga mea.
— Rodica mi-a spus că ești mama mea adevărată.
Am îngenuncheat în fața ei.
— Sunt mama ta. Și mi-a fost foarte dor de tine.
Daria s-a uitat la mine câteva clipe, apoi m-a întrebat:
— Tu de ce n-ai venit până acum?
A fost cea mai grea întrebare din viața mea.
— Pentru că nu am știut unde ești, iubita mea. Dar acum te-am găsit și vreau să ne cunoaștem din nou.
Nu a alergat în brațele mele ca într-un film. Mi-a întins păpușa și m-a întrebat dacă știam să-i împletesc părul.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Am să învăț exact cum îți place.
Au urmat luni de întâlniri, evaluări și discuții dificile. Daria a început treptat să petreacă timp cu mine și cu Ilinca, iar apoi să rămână peste noapte. Nu i-am cerut să uite femeia care o crescuse. Am vrut doar să știe că avea o mamă care nu o abandonase.
Eu am depus cerere de divorț. Nu puteam rămâne alături de omul care mă privise trei ani plângând la un mormânt și alesese, în fiecare zi, să mă mintă. Sorin și Viorica au trebuit să răspundă în fața autorităților pentru faptele lor, fără ca eu să încerc să grăbesc sau să influențez ancheta.
Într-o dimineață de primăvară, după ce specialiștii stabiliseră că Daria putea locui în siguranță cu mine, am pregătit două ghiozdane lângă ușă.
Ilinca a coborât prima, urmată de sora ei.
— Mamă, azi mergem amândouă la școală? a întrebat Daria.
Le-am privit pe cele două fetițe. Semănau atât de mult, dar fiecare avea deja felul ei de a zâmbi, de a vorbi și de a privi lumea.
— Da, iubitele mele. Astăzi mergem împreună.
Le-am luat de mână și am ieșit din casă.
Nu recuperasem cei trei ani furați. Nimeni nu mi-i putea da înapoi. Dar, pentru prima dată după atâta vreme, când cineva mă întreba câți copii am, puteam răspunde fără să-mi tremure vocea:
— Am două fete. Ilinca și Daria. Și amândouă sunt acasă.