Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a desfăcut panglica plicului și i l-a întins Ralucăi, în timp ce câțiva colegi încă râdeau în spatele lor.
— Ți-am promis că te duc la bal, Raluca! Și eu nu mi-am uitat promisiunea.
Raluca a privit plicul, apoi s-a uitat la el cu ochii plini de lacrimi.
— Chiar vrei să mergi cu mine?
— Da. Dacă și tu vrei.
— Dar eu nu dansez la fel de bine ca celelalte fete.
— Nici eu nu sunt mare dansator. Putem să ne facem de râs împreună.
Raluca a început să râdă printre lacrimi. A luat plicul cu amândouă mâinile, de parcă ar fi primit cel mai prețios lucru din lume.
Un băiat din apropiere a făcut o remarcă răutăcioasă.
— Andrei, vorbești serios? Chiar cu ea mergi?
Andrei s-a întors spre el.
— Da. Ai vreo problemă?
— Nu, dar credeam că o să inviți pe cineva de vârsta ta.
— Raluca are șaptesprezece ani, nu șapte. Și nu trebuie să-ți dau ție explicații.
Băiatul a ridicat din umeri și a plecat. Ceilalți au încetat să mai râdă.
Eu rămăsesem nemișcată, cu rochia de culoarea șampaniei strânsă la piept.
Andrei m-a observat abia atunci.
— Ioana, voiam să-ți spun și ție, dar Raluca m-a rugat să păstrăm surpriza.
— Surpriza? am repetat. Asta era surpriza voastră?
Raluca și-a coborât privirea.
— Ioana, nu te supăra. Eu am crezut că o să te bucuri.
— Să mă bucur? Pentru ce? Că eu am stat săptămâni întregi așteptând să mă invite, iar el te-a ales pe tine?
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Ioana, eu nu ți-am promis niciodată că mergem împreună.
— Nu trebuia să-mi promiți! Credeam că înțelegi ce simt pentru tine!
A tăcut câteva clipe.
— Îmi pare rău. N-am știut că aștepți asta de la mine.
Raluca ținea plicul lipit de piept. Bucuria de pe chipul ei dispăruse.
— Dacă vreți, nu mai merg, a șoptit. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice reproș.
Cu o seară înainte îi spusesem că nu toate promisiunile din copilărie se împlinesc. Acum, când cineva îi dovedea contrariul, eu eram cea care încerca să-i strice bucuria.
Dar eram prea rănită ca să recunosc.
— Faceți ce vreți, am spus și am plecat.
Acasă, mama m-a găsit în dormitor, cu rochia aruncată pe pat.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul, așteptând să-mi dea dreptate.
Dar mama s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:
— Ioana, Andrei ți-a spus vreodată că te iubește?
— Nu.
— Ți-a spus că vrea să fie iubitul tău?
— Nu, dar era mereu lângă mine!
— Era lângă amândouă. A crescut cu voi. Nu înseamnă că ți-a promis o relație.
Am început să plâng.
— Dar eu chiar îl iubesc, mamă.
— Știu, fata mea. Și ai dreptul să fii tristă. Dar nu ai dreptul să o faci pe Raluca să se simtă vinovată pentru că cineva și-a ținut promisiunea față de ea.
Am privit rochia de pe pat. Mama avea dreptate, dar adevărul acela mă durea.
Mai târziu, am auzit-o pe Raluca plângând în camera ei.
Am rămas în fața ușii câteva minute, fără curaj să intru.
— Raluca? am întrebat încet.
— Da?
— Pot să vin?
Stătea pe marginea patului, cu invitația lângă ea.
— Ioana, eu nu știam că îl iubești pe Andrei.
M-am așezat lângă ea.
— Știu. Nu e vina ta.
— Dacă știam, nu-l mai întrebam de promisiune.
— Nu trebuia să renunți la nimic pentru mine.
Raluca și-a șters ochii.
— Tu m-ai apărat mereu când ceilalți râdeau de mine. Nu vreau să te fac să suferi.
Am luat-o în brațe.
— Și eu te iubesc. Dar astăzi m-am purtat urât cu tine. Îmi pare rău.
— Nu mai ești supărată?
— Sunt tristă pentru mine. Dar mă bucur pentru tine. Sunt două lucruri diferite.
Raluca a zâmbit timid.
— Atunci mă ajuți să aleg o rochie?
Am râs printre lacrimi.
— Normal că te ajut.
În zilele următoare, am mers împreună să-i cumpărăm o rochie. Raluca a ales una bleu, simplă, cu o fundă discretă în talie. A probat-o de trei ori și m-a întrebat de fiecare dată dacă arăta frumos.
— Arăți minunat, i-am spus. Și să nu lași pe nimeni să-ți spună altceva.
Între timp, Andrei a venit să vorbească și cu mine.
Ne-am întâlnit pe banca din curte, unde petrecuserăm atâtea seri în copilărie.
— Ioana, îmi pare rău că te-am rănit.
— Nu m-ai mințit, Andrei. Eu am înțeles greșit apropierea noastră.
— Țin foarte mult la tine. Dar ca la o prietenă.
Am încuviințat, deși simțeam din nou nodul acela în gât.
— Știu. Acum știu.
— Și vreau să înțelegi ceva despre Raluca. Nu merg cu ea din milă. Mi-a fost prietenă de când eram copii. Îmi place să vorbesc cu ea, să râdem împreună. I-am făcut o promisiune și vreau s-o respect.
— Atunci să ai grijă să se distreze, i-am spus.
— Asta intenționez.
În seara balului, mama ne-a fotografiat în fața casei. Raluca purta rochia bleu, iar Andrei venise cu un buchet mic de flori albe.
Eu am îmbrăcat rochia de culoarea șampaniei. Hotărâsem să merg la bal cu două colege, în loc să rămân acasă și să-mi plâng dezamăgirea.
Când am ajuns la sala de festivități, Raluca era emoționată.
— Ioana, dacă mă împiedic?
— Te ridici și dansezi mai departe.
Andrei i-a oferit brațul.
— Și dacă mă împiedic eu, mă ajuți tu.
Raluca a izbucnit în râs.
Mai târziu, când a început un cântec lent, i-am văzut dansând. Andrei îi arăta pașii, iar Raluca îi urma cu atenție. La un moment dat, ea a greșit direcția și aproape i-a călcat pantoful.
Au râs amândoi.
Nimeni nu a făcut spectacol din asta. Câțiva colegi au zâmbit, apoi și-au văzut de propriul dans.
Eu priveam de lângă marginea ringului, când un băiat din clasa mea, pe nume Mihai, s-a apropiat.
— Ioana, dansezi?
Am ezitat o clipă, apoi i-am întins mâna.
— Da. De ce nu?
Nu m-am îndrăgostit de Mihai în seara aceea. Nici nu aveam nevoie de o altă poveste de dragoste ca să-mi treacă supărarea. Dar am descoperit că puteam să mă bucur de bal fără să aștept ca Andrei să mă aleagă.
La sfârșitul serii, Raluca a venit alergând spre mine, cu obrajii îmbujorați.
— Ioana, a fost cea mai frumoasă seară din viața mea!
Am îmbrățișat-o.
— Știu. Te-am văzut cât ai fost de fericită.
— Și tu? Te-ai distrat?
M-am uitat spre ringul de dans, unde colegii încă râdeau și făceau fotografii.
— Da, Raluca. M-am distrat.
Andrei s-a apropiat și ne-a întrebat dacă vrem să facem o fotografie împreună.
Ne-am așezat unul lângă altul, exact cum făceam când eram copii: eu, Raluca și Andrei.
Doar că acum înțelegeam ceva ce nu pricepusem atunci. Nu toate iubirile din viața noastră trebuie să devină povești romantice. Unele rămân prietenii, altele sunt legături de familie, iar unele ne învață să acceptăm că omul pe care îl iubim poate avea alte sentimente.
Raluca a păstrat invitația într-o cutie cu amintiri. Eu am păstrat fotografia din seara balului.
Nu pentru că Andrei alesese pe altcineva, ci pentru că, în seara aceea, sora mea primise ceea ce îi fusese promis, iar eu învățasem să mă bucur pentru ea fără să-mi mai măsor propria fericire după alegerea altcuiva.