Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, ce hârtii? am întrebat, lăsând valiza lângă poartă.
Tata s-a apropiat de ea cu fața înroșită.
— Ți-am spus să taci, Elena! Nu mai băga zâzanie între copiii mei!
Mama nu s-a mișcat. Pentru prima dată în viața mea, am văzut-o înfruntându-l fără să-și coboare privirea.
— Gheorghe, i-ai luat economiile. Măcar spune-i ce ai mai făcut!
— Mamă, despre ce vorbești?
— Tatăl tău a semnat niște comenzi pentru materiale electrice. A folosit numele tău și datele firmei la care lucrezi.
Am simțit un gol în stomac.
— Ce comenzi?
— Cele pentru instalația electrică de la casa pe care Cătălin vrea s-o renoveze. Am găsit niște copii în sertar. Pe una apare semnătura ta.
— Eu n-am semnat nimic!
Tata a ridicat din umeri.
— Am trecut numele tău fiindcă tu te pricepi. Nu mai face atâta caz!
— Ai comandat materiale în numele meu, fără să mă întrebi?
— Urma să le plătim! Cătălin are un proiect bun, dar trebuie ajutat la început.
Am cerut să văd documentele. Mama a intrat în casă și s-a întors cu trei foi împăturite. Erau copii după formulare de comandă, cu datele mele de identificare și o semnătură care încerca să o imite pe a mea.
Valoarea totală era de 16.800 de lei.
Pe una dintre foi apărea și numele angajatorului meu, de parcă aș fi comandat materialele în interes de serviciu.
— De unde ai datele firmei? l-am întrebat pe tata.
— Dintr-o ofertă pe care ai adus-o acasă. Nu credeam că te superi pentru niște hârtii.
Nu mă mai uitam la omul care mă crescuse, ci la cineva care îmi pusese în pericol munca și reputația ca să-l ajute pe fratele meu.
— Dacă furnizorul cere plata, cine răspunde?
— Nu se ajunge acolo, a spus tata.
— Ai spus același lucru și despre economiile mele.
Am fotografiat documentele, am luat copiile și mi-am ridicat valiza.
— Unde pleci? m-a întrebat mama.
— Undeva unde nu trebuie să-mi fie frică de ce mai semnează tata în numele meu.
În seara aceea am dormit pe canapeaua unui coleg, Florin, care lucra cu mine de aproape zece ani. Când i-am povestit ce se întâmplase, nu mi-a ținut discursuri despre familie.
— Mâine mergem la firmă, mi-a spus. Șeful trebuie să știe înainte să apară vreo factură.
A doua zi, am discutat cu administratorul firmei. I-am arătat copiile și i-am explicat că nu autorizasem comenzile. Am contactat și furnizorul, cerând verificarea documentelor originale și suspendarea oricărei livrări făcute în baza lor.
Din fericire, materialele nu fuseseră încă ridicate. Furnizorul a confirmat că documentele trebuiau verificate, iar firma la care lucram a transmis că nu comandase nimic.
Am făcut și o sesizare la poliție privind folosirea datelor și a semnăturii mele. Nu știam ce va urma, dar nu puteam accepta ca asemenea lucruri să se repete.
Pentru cei 38.000 de lei, situația era mai complicată. Contul fusese comun, iar tata avusese drept de operare. Un avocat mi-a explicat că trebuia să demonstrez proveniența economiilor și împrejurările în care fuseseră folosite. Am păstrat extrasele cu salariile și transferurile făcute de mine, precum și mesajele în care tata recunoștea că luase banii pentru Cătălin.
În următoarele luni, am muncit aproape fără oprire. Mi-am închiriat o garsonieră modestă, am făcut lucrări suplimentare în timpul liber, în limitele calificărilor și autorizărilor mele, și am început din nou să economisesc.
Florin m-a ajutat să găsesc câțiva clienți, dar nu mi-a dat bani și nu mi-a rezolvat viața. Tot ce am construit a venit din muncă, recomandări și multe seri în care ajungeam acasă prea obosit ca să-mi mai pregătesc cina.
După opt luni, aveam suficient pentru un avans la o autoutilitară folosită și pentru o parte dintre aparatele necesare. Am început demersurile pentru a lucra independent, cu autorizările corespunzătoare.
Într-o dimineață, mama m-a sunat.
— Mihai, poți să vii până acasă? Tatăl tău vrea să vorbească.
— Despre ce?
— Despre Cătălin. Și despre bani.
Am acceptat să merg, dar i-am spus că nu voi rămâne dacă începe din nou să mă jignească.
Când am intrat în curte, mașina fratelui meu nu mai era acolo. Tata stătea pe treptele casei, cu umerii căzuți.
Am aflat că Cătălin vânduse autoturismul după numai câteva luni. Folosise banii pentru datorii mai vechi și pentru niște cheltuieli despre care părinții mei nu știau nimic. Nu-și găsise serviciul promis și plecase din nou să locuiască la un prieten.
Între timp, furnizorul materialelor electrice renunțase la comenzile neexecutate, dar documentele rămăseseră în verificare. Tata fusese chemat să dea explicații.
— Mihai, am făcut o greșeală, a spus el.
— Una singură?
A privit spre mama, apoi în pământ.
— Am crezut că, dacă îl ajut pe Cătălin, o să se pună pe picioare.
— Și eu? Eu nu aveam nevoie de ajutor?
— Tu te-ai descurcat mereu.
— Tocmai asta a fost problema, tată. Pentru că m-am descurcat, ai crezut că poți să-mi iei orice. Banii, timpul, munca. Și că eu o să tac.
Mama și-a șters ochii.
— Are dreptate, Gheorghe. De ani întregi îl tratăm pe Mihai ca și cum ar fi obligat să ne scoată din toate necazurile.
Tata a rămas tăcut multă vreme.
Apoi s-a ridicat, a intrat în casă și s-a întors cu un plic.
— Sunt 5.000 de lei. Atât am reușit să strâng. Vreau să încep să-ți dau banii înapoi.
Nu am întins mâna imediat.
— Nu vreau bani dați pe ascuns și nici promisiuni fără acoperire. Vreau să stabilim în scris cât îmi datorezi și cum îmi restitui suma. Și vreau să spui adevărul despre documentele acelea.
Tata a încuviințat.
Am încheiat ulterior un acord scris de restituire a economiilor, cu un calendar de plăți. Situația documentelor a continuat să fie clarificată prin procedurile legale. Nu am retras sesizarea doar pentru că tata își ceruse iertare.
În lunile următoare, Gheorghe a respectat primele rate. A vândut câteva utilaje vechi pe care nu le mai folosea și a început să-mi returneze banii treptat. Nu devenise peste noapte un alt om, dar pentru prima dată își asuma o consecință concretă.
Cătălin m-a sunat și el, cerându-mi să-l ajut să-și găsească de lucru.
— Îți pot spune unde se fac angajări, i-am răspuns. Dar nu-ți mai dau bani și nu-mi mai pun numele pentru tine.
— Deci nici tu nu mă mai ajuți?
— Ba da. Te ajut să începi să te descurci singur.
La un an după ziua în care tata îmi aruncase trusa de scule lângă poartă, am primit prima lucrare mai mare pe cont propriu. Era instalația electrică a unei case aflate în renovare.
Am ajuns dimineața cu autoutilitara mea, cu sculele cumpărate din banii mei și cu documentele în regulă.
Înainte să încep, am primit un mesaj de la mama.
— Tatăl tău a făcut azi transferul. Și m-a rugat să-ți spun că îi pare rău.
I-am răspuns că văzusem banii și că o voi suna seara.
Nu m-am întors să locuiesc în casa părinților. Am continuat să-i vizitez, dar nu am mai acceptat să fiu omul care repară totul, plătește totul și nu are voie să întrebe nimic.
În ziua aceea, când am deschis trusa de scule și am început lucrul, mi-am amintit cuvintele tatei de la poartă.
Nu mai aveam nevoie să-i demonstrez cât valorez. Aveam o meserie, o locuință plătită din munca mea și libertatea de a-mi construi viitorul fără să cer aprobarea nimănui.
Iar trusa pe care tata o aruncase în praf era acum în autoutilitara mea, la locul ei, pregătită pentru următoarea lucrare.