Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mesajul de la tata începea cu o întrebare care m-a făcut să-mi strâng pumnii: “Mamă, ai reușit să vorbești cu Cristina despre cei 25.000 de lei? Avem nevoie de bani până vineri. Dacă tratamentul s-a terminat, poate rezolvăm și noi problema.”
M-am uitat la bunica. Stătea pe scaun, cu buchetul de flori în poală, așteptând să-i spun ce credeam.
— Bunico, tata ți-a cerut bani?
— De trei ori în ultima lună. Prima dată mi-a spus că are niște rate restante. Apoi că Adrian are nevoie de ajutor. Acum vrea să scoată bani din economiile mele.
— Și de ce mă pomenește pe mine?
— Pentru că i-am spus că vreau să vorbesc cu tine înainte să hotărăsc ceva.
Am simțit că îmi arde fața. Tata nu avusese timp să vină la spital, dar avusese timp să se intereseze de banii mamei lui.
— Bunico, tu știai că nu vine nimeni?
— Nu. Până în ultima clipă am sperat că măcar unul dintre copiii mei va intra pe ușă.
A mângâiat panglica buchetului, apoi a spus încet:
— Cristina, eu nu vreau să-mi cumpăr copiii cu bani. Vreau doar să știu dacă ar veni și atunci când n-aș mai avea nimic să le dau.
Nu am știut ce să-i răspund.
Am dus-o acasă și am rămas cu ea până seara. Înainte să plec, mi-a arătat un caiet în care își nota cheltuielile. În ultimele opt luni, tata primise de la ea 8.000 de lei, Mariana 4.500, iar Adrian 3.000.
Nu erau sume date toate odată. Unele fuseseră împrumuturi, altele ajutoare pe care bunica nu intenționase să le ceară înapoi. Dar niciunul nu se interesase dacă îi mai rămâneau bani pentru drumurile la spital.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.
— Pentru că sunt copiii și nepoții mei. Am crezut că, dacă pot, trebuie să-i ajut.
În seara aceea am scris pe grupul familiei că bunica încheiase tratamentul și că fusese singură la momentul festiv, în afară de mine. Le-am spus că trebuia să discutăm despre felul în care o tratam.
Tata m-a sunat imediat.
— Cristina, de ce ne faci de rușine pe grup?
— Eu vă fac de rușine? Bunica v-a așteptat lângă clopoțel și n-a venit nimeni!
— Ți-am spus că aveam o întâlnire!
— Și totuși ai avut timp să-i ceri 25.000 de lei.
A tăcut.
— Mama ți-a arătat mesajul?
— Da. Și mi-a arătat și caietul cu banii pe care vi i-a dat.
— Sunt probleme de familie. Nu trebuie să te bagi.
— Bunica este și familia mea. Iar când o lăsați singură la tratament, dar o căutați pentru bani, mă privește.
Tata a închis fără să-și ceară scuze.
Duminica următoare, bunica ne-a chemat pe toți la ea. Nu pregătise masa obișnuită. Pe veranda casei erau doar câteva scaune și o carafă cu apă.
Au venit tata, mama, Mariana și Adrian. Pentru prima dată, nimeni nu a întrebat ce avem de mâncare.
Bunica s-a așezat în capătul verandei, cu caietul de cheltuieli lângă ea.
— V-am chemat fiindcă vreau să vă spun ceva, a început. Nu ca să vă cert, ci ca să nu mai trăiesc cu lucruri nespuse.
Tata a încercat să intervină.
— Mamă, știm că ești supărată, dar…
— Dumitru, te rog să mă lași să termin.
Vocea ei era liniștită, dar fermă.
— Opt luni am mers la spital. Cristina a fost lângă mine aproape de fiecare dată. Voi ați venit când ați putut, la început. După aceea, fiecare a avut altceva mai important.
Mariana și-a coborât ochii.
— Mamă, am avut multe probleme…
— Știu. Și eu am avut. Numai că boala mea nu putea fi amânată până terminați voi treburile.
Adrian a început să se foiască pe scaun.
— Bunico, eu chiar n-am putut să-mi iau liber.
— Adrian, te-am rugat de trei ori să-mi cumperi medicamente de la farmacie. De fiecare dată mi-ai spus că vii și nu ai mai ajuns. Nu despre o singură zi vorbim.
Nimeni nu a mai răspuns.
Bunica a deschis caietul.
— În toți anii aceștia v-am ajutat cum am putut. Nu regret. Dar de acum înainte nu mai dau bani nimănui până nu știu că am destul pentru sănătatea și traiul meu.
Tata a ridicat capul.
— Și eu ce fac cu ratele?
— Dumitru, ai cincizeci și patru de ani. Ai serviciu și o familie. Nu pot să-mi cheltuiesc economiile pentru ratele tale, în timp ce eu împrumut bani de la Cristina pentru transport.
Am văzut cum tata se înroșește.
— Nu știam că ai împrumutat bani!
— Nu m-ai întrebat niciodată.
Vorbele acelea au rămas între noi câteva clipe.
Apoi bunica a scos din geantă o foaie.
— Am făcut o listă cu lucrurile de care am nevoie în lunile următoare. Nu cer să veniți zilnic. Dar vreau să știu cine poate ajuta și cu ce. Fără promisiuni pe care nu le respectați.
Mariana a început să plângă.
— Mamă, îmi pare rău. M-am obișnuit să cred că tu ești mereu bine, fiindcă niciodată nu te plângeai.
— Nu eram bine, Mariana. Doar nu voiam să vă împovărez.
Mama, Elena, s-a apropiat și a luat-o de mână.
— Ai dreptate. Și eu am lipsit când trebuia să fiu acolo.
Nu toți și-au cerut iertare în ziua aceea. Tata a plecat supărat, iar Adrian a spus că se simțea judecat. Dar bunica nu și-a retras cuvintele.
În săptămânile următoare, Mariana a început să o însoțească la cumpărături. Mama a preluat unele drumuri la farmacie. Adrian a venit de două ori să repare gardul, fără să ceară bani.
Tata a rămas distant o vreme. Apoi, într-o seară, a venit cu un plic în care erau 2.000 de lei.
— Mamă, sunt o parte din banii pe care mi i-ai împrumutat. O să-ți dau și restul, treptat.
Bunica a luat plicul, dar nu l-a îmbrățișat imediat.
— Îți mulțumesc, Dumitru. Dar să știi că nu banii m-au durut cel mai tare.
— Știu, mamă. Am văzut fotografia pe care Cristina a făcut-o la spital. Tu lângă clopoțel și scaunele acelea goale. Mi-a fost rușine.
— Atunci data viitoare nu mai aștepta să-ți fie rușine ca să vii.
Au început să vorbească mai des, dar bunica nu a mai revenit la obiceiul de a rezolva toate problemele familiei.
Eu am continuat să o însoțesc la controalele medicale. Rezultatele au rămas încurajatoare, iar medicii ne-au explicat că era important să respecte programul de monitorizare.
Într-o zi, după un control, am trecut împreună prin curtea spitalului. Bunica s-a oprit lângă o bancă și m-a prins de braț.
— Cristina, știi ce am învățat în lunile astea?
— Ce, bunico?
— Că pot să-mi iubesc copiii fără să le dau tot ce am. Și că nu trebuie să mă prefac puternică atunci când am nevoie de cineva.
Am îmbrățișat-o.
În duminica următoare, ne-am strâns din nou la ea. De data aceasta, fiecare adusese câte ceva. Bunica nu gătise pentru zece oameni și nu alergase toată dimineața prin casă.
Stătea pe un scaun în curte, cu o pătură subțire pe genunchi, și ne privea.
Când tata s-a apropiat să-i aducă un pahar cu apă, ea i-a zâmbit.
Nu uitase ziua în care fusese singură lângă clopoțel. Nici eu nu o uitasem.
Dar familia începea, încet, să înțeleagă că dragostea pentru bunica nu se măsura în câte fotografii făceam împreună de sărbători, ci în câte dintre promisiunile noastre deveneau fapte atunci când ea avea cu adevărat nevoie de noi.