Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin a rămas în picioare, cu Mara lângă el, privind-o pe mătușa Paraschiva.
— Ce acte, mătușă? Despre ce vorbești?
Victoria s-a ridicat atât de brusc încât câteva plicuri roșii i-au căzut pe podea.
— Paraschivo, să nu îndrăznești să strici Crăciunul cu poveștile tale!
Bătrâna a privit-o fără să clipească.
— Tu l-ai stricat, Victoria. În clipa în care ai făcut un copil să se simtă străin în propria familie.
Am simțit mâna Marei strângându-se în a mea.
— Mami, putem să mergem acasă? a întrebat încet.
M-am aplecat spre ea.
— Sigur, iubita mea. Plecăm imediat.
Dar Sorin s-a apropiat de mătușa lui.
— Vreau să știu ce ai de spus.
Paraschiva a respirat adânc.
— Sorin, tu ai avut o altă mamă înainte de Victoria.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Sorin a privit-o nedumerit.
— Cum adică altă mamă?
— Mama ta biologică se numea Ana. Era prima soție a tatălui tău. A murit la scurt timp după ce te-a născut.
Sorin s-a sprijinit de spătarul unui scaun.
— Nu se poate…
Victoria a început să plângă.
— Paraschivo, te rog…
— Nu, Victoria. Patruzeci de ani am tăcut fiindcă fratele meu m-a rugat să respect hotărârea voastră. Dar nu mai pot asculta cum vorbești despre sânge și despre cine merită să fie iubit.
M-am uitat la soacra mea.
Femeia care îi spusese Marei că nu este din sângele familiei crescuse ea însăși un copil care nu era al ei biologic.
— Sorin, a continuat Paraschiva, tatăl tău s-a recăsătorit când tu erai foarte mic. Victoria te-a primit în casa ei și te-a crescut ca pe fiul ei.
Sorin s-a întors spre mama lui.
— Este adevărat?
Victoria și-a acoperit fața cu mâinile.
— Da, băiatul meu.
— Și de ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că mi-a fost frică să nu mă iubești mai puțin.
Sorin a rămas nemișcat.
— Patruzeci de ani?
— Eu te-am crescut, Sorin. Eu am stat lângă tine când erai bolnav, eu te-am dus la școală, eu ți-am făcut toate poftele. Pentru mine ai fost întotdeauna copilul meu.
Paraschiva a încuviințat.
— Așa este. Și nimeni nu-ți ia meritul acesta, Victoria. Dar tocmai tu ar fi trebuit să înțelegi că un copil nu trebuie să aibă același sânge ca să fie al tău.
Victoria a început să plângă mai tare.
— Nu m-am gândit…
— Ba te-ai gândit, a spus Sorin. De fiecare dată când ai făcut-o pe Mara să se simtă nedorită.
Am văzut cum i se înroșesc ochii.
— Mamă, eu am înfiat-o pe Mara. Am trecut prin toate procedurile legale și am făcut asta fiindcă o iubesc. Nu pentru că aveam nevoie de o hârtie, ci pentru că voiam să știe că sunt tatăl ei și în fața legii.
Victoria a încercat să-i prindă mâna.
— Sorin, tu ești fiul meu…
El s-a retras ușor.
— Și Mara este fiica mea. De ce pentru tine nu este același lucru?
Nu a primit niciun răspuns.
Paraschiva s-a apropiat de mine.
— Mihaela, îmi pare rău că a trebuit să auzi toate astea în seara de Crăciun.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă cereți iertare, i-am spus.
Apoi m-am întors spre Mara.
— Iubita mea, hai să ne luăm hăinuța.
Fetița a încuviințat.
Sorin a venit imediat lângă noi.
— Plecăm împreună.
Victoria s-a speriat.
— Sorin, nu poți să pleci așa! Este Crăciunul!
— Tocmai de aceea, mamă. Nu vreau ca fiica mea să-și amintească sărbătoarea asta ca pe ziua în care bunica i-a spus că nu face parte din familie.
— Dar eu am pregătit totul…
Sorin a privit plicurile roșii rămase pe masă.
— Ai pregătit daruri pentru trei copii și o umilință pentru al patrulea.
Victoria a rămas fără cuvinte.
Ne-am luat hainele și am ieșit.
Mara mergea între noi, ținându-ne de mână.
În mașină, după câteva minute de tăcere, fetița l-a întrebat pe Sorin:
— Tati, bunica nu mă iubește pentru că nu m-am născut din burtica ta?
Sorin a tras mașina într-un loc sigur și s-a întors spre ea.
— Mara, eu nu pot să nasc copii. Dar pot să fiu tatăl tău și sunt foarte fericit că sunt. Tu ești fiica mea, indiferent ce spune altcineva.
— Și dacă bunica nu mă vrea?
— Atunci bunica trebuie să învețe să se poarte frumos cu tine. Nu tu trebuie să te schimbi ca să fii iubită.
Mara a zâmbit puțin.
— Bine, tati.
Am ajuns acasă și am petrecut restul serii în trei.
Am deschis cadourile de sub brad, am ascultat colinde și am mâncat prăjiturile pe care le pregătisem înainte să plecăm.
Dar Sorin era tăcut.
După ce Mara a adormit, s-a așezat lângă mine.
— Mihaela, nu știu ce să cred.
I-am prins mâna.
— Este mult de înțeles într-o singură seară.
— Toată viața am crezut că Victoria este mama mea biologică. Și acum aflu că femeia care m-a născut a murit când eram bebeluș.
— Ai dreptul să fii supărat și să pui întrebări.
— Dar cel mai tare mă doare altceva. Mama știe din propria experiență că poți iubi un copil pe care nu l-ai născut. Și totuși a făcut-o pe Mara să sufere pentru exact același lucru.
Nu am știut ce să-i răspund.
În zilele următoare, Sorin a vorbit cu mătușa Paraschiva.
Ea i-a arătat fotografii vechi și documentele pe care tatăl lui i le încredințase înainte să moară.
Era acolo o fotografie cu Ana, mama lui biologică, ținându-l în brațe la maternitate.
Mai era și o scrisoare pe care tatăl lui o scrisese cu ani în urmă, dar nu avusese curaj să i-o dea.
În scrisoare, tatăl îi povestea despre Ana și despre felul în care Victoria îl crescuse cu dragoste.
Sorin a citit-o de mai multe ori.
Nu a încetat să o considere pe Victoria mama lui.
Dar a înțeles că avea și o altă parte a trecutului pe care merita să o cunoască.
Între timp, Victoria a început să ne sune.
La început, încerca să explice ce făcuse.
— Sorin, am fost supărată. Nu trebuia să spun acele cuvinte.
— Mamă, nu este vorba doar despre seara de Crăciun. De ani întregi o tratezi pe Mara altfel.
— Dar nu am vrut să-i fac rău.
— Atunci trebuie să înțelegi de ce a suferit și să-ți schimbi comportamentul.
Sorin i-a spus că, pentru o vreme, nu vom mai veni în vizită.
Nu i-a interzis să ne contacteze, dar a fost foarte clar.
— Nu o voi mai pune pe Mara într-o situație în care trebuie să se întrebe dacă este sau nu nepoata ta.
Au trecut aproape patru luni.
Într-o după-amiază de primăvară, cineva a sunat la ușa apartamentului nostru.
Când am deschis, Victoria stătea pe palier, cu un plic roșu în mână.
Nu mai avea expresia aceea rece cu care mă întâmpina de obicei.
— Mihaela, pot să vorbesc cu tine?
Am invitat-o înăuntru.
Sorin era acasă, iar Mara desena în camera ei.
Victoria s-a așezat pe canapea și a privit plicul.
— Am venit să-mi cer iertare.
Sorin a rămas tăcut.
— Am greșit față de Mara. Și față de voi. Am crescut un copil care nu era al meu biologic și am fost fericită să-i fiu mamă. Dar când a venit vorba despre nepoata mea, am uitat tot ce ar fi trebuit să știu.
A început să plângă.
— Cred că mi-a fost teamă să recunosc cât de mult seamănă povestea voastră cu a mea. Eu am ascuns adevărul de Sorin patruzeci de ani, iar voi ați ales să o iubiți pe Mara fără să ascundeți nimic.
Am privit-o.
— Doamnă Victoria, Mara nu are nevoie de bani ca să se simtă nepoata dumneavoastră. Are nevoie să fie tratată la fel ca ceilalți copii.
Victoria a încuviințat.
— Știu. Și vreau să încep de aici.
A ridicat plicul.
— Am pus în el aceeași sumă pe care au primit-o ceilalți nepoți de Crăciun. Dar nu vreau să i-l dau ca să cumpăr iertarea ei. Vreau să-i spun că am greșit.
Sorin a privit-o îndelung.
— Mamă, dacă Mara nu vrea să vorbească acum, trebuie să accepți.
— Voi accepta.
Am mers în camera fetiței și am întrebat-o dacă dorește să o vadă pe bunica.
Mara s-a gândit câteva clipe.
— A venit să mă certe?
— Nu, iubita mea. A venit să-și ceară iertare.
— Atunci poate să intre.
Victoria a pășit încet în cameră.
Mara stătea la birou, cu un creion colorat în mână.
— Bună, Mara.
— Bună, bunico.
Victoria s-a așezat pe un scaun, la nivelul ei.
— Vreau să-ți spun ceva. De Crăciun am fost foarte nedreaptă cu tine. Ți-am spus că nu ești nepoata mea adevărată. Nu trebuia să spun asta niciodată.
Mara a privit-o.
— Dar acum sunt nepoata ta?
Victoria a început să plângă.
— Ai fost mereu, draga mea. Eu am fost cea care nu a știut să se poarte ca o bunică.
Fetița a rămas câteva clipe tăcută.
— Și o să primesc și eu cadouri ca verișorii mei?
— Da. Dar mai important este că o să încerc să fiu o bunică bună pentru tine.
Mara a zâmbit.
— Atunci poți să vezi desenul meu.
Victoria s-a apropiat și a privit foaia.
Era un desen cu o casă, un brad și patru oameni ținându-se de mână.
— Cine sunt? a întrebat.
— Eu, mami, tati și bunica Paraschiva. Ea mi-a spus că sunt din familie.
Victoria a coborât privirea.
Apoi a spus încet:
— Sper ca într-o zi să mă desenezi și pe mine.
Mara a ridicat din umeri.
— Dacă vii și te porți frumos, poate.
Am zâmbit cu ochii umezi.
Victoria nu a încercat să o îmbrățișeze cu forța. A lăsat plicul pe birou, după ce Mara a acceptat să-l primească, și a stat câteva minute să-i privească desenele.
În lunile următoare, a început să vină în vizită din când în când.
Nu totul s-a schimbat peste noapte.
Dar nu a mai făcut diferențe între nepoți și nu a mai vorbit despre sânge ca despre singurul lucru care face o familie.
La următorul Crăciun, ne-am întâlnit din nou cu toții.
Victoria a pregătit plicuri pentru fiecare copil, toate cu aceeași sumă.
De data aceasta, Mara a primit primul plic.
— Pentru nepoata mea, a spus Victoria, zâmbind.
Mara a luat plicul și a îmbrățișat-o.
Sorin m-a prins de mână.
Nu aveam o familie perfectă.
Dar învățaserăm ceva ce ar fi trebuit să știm de la început: un copil nu trebuie să demonstreze că merită să fie iubit.
Iar în seara aceea, când Mara s-a așezat lângă bunica ei să deschidă cadourile, nu a mai întrebat dacă este sau nu din familie.
Știa deja răspunsul.