Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian m-a ajutat să mă ridic de pe bancă. Aveam mâinile înghețate și abia îmi mai simțeam degetele.
— Mamă, de cât timp stai aici?
— De vreo douăzeci de minute, dragul meu. Nu-i nimic, am mai stat eu în frig.
— Ba este ceva. Și încă ceva foarte grav.
Mi-a luat sacoșa din mână, dar l-am rugat să mi-o dea înapoi.
— Lasă, Adrian. O duc eu.
Am intrat împreună în salon.
Lavinia tocmai termina de aranjat părul unei cliente. Când ne-a văzut, și-a încruntat sprâncenele.
— Adrian, ți-am spus că mama ta nu poate sta aici cât am cliente!
Fiul meu s-a oprit lângă primul scaun.
— Lavinia, mama a venit fiindcă eu am rugat-o.
— Și de ce n-ai anunțat-o să vină după program?
— Pentru că trebuie să discutăm ceva important. Dar înainte de asta vreau să-mi explici de ce ai dat-o afară în frig.
Lavinia a privit spre cele două cliente.
— Nu putem vorbi despre asta mai târziu?
— Puteai să-i spui mamei să aștepte înăuntru. Nu trebuia să o umilești.
Una dintre cliente, o femeie de aproape cincizeci de ani, a intervenit:
— Doamnă Lavinia, eu eram aici. Femeia a intrat politicos și nu a deranjat pe nimeni.
Cealaltă clientă a încuviințat.
— Și eu am auzit cum i-ați vorbit. Sincer, m-am simțit foarte prost.
Lavinia s-a înroșit.
— Bine, îmi pare rău. Dar nu înțeleg de ce trebuie să facem un spectacol.
Adrian a privit-o.
— Pentru că mama a venit să ne ajute. Și tu ai dat-o afară fără să o lași să vorbească.
M-am apropiat de un scaun liber.
— Copii, haideți să nu ne certăm în fața oamenilor.
Adrian a încuviințat.
— Ai dreptate, mamă. Așteptăm să termine Lavinia și discutăm în birou.
M-am așezat, iar una dintre cliente mi-a oferit un pahar cu apă.
După aproape o jumătate de oră, salonul s-a golit.
Lavinia a încuiat ușa și a venit spre noi.
— Acum îmi spuneți și mie ce se întâmplă?
Adrian a scos din geantă un dosar.
— Lavinia, trebuie să vorbim despre chiria salonului.
Nora mea a rămas nemișcată.
— Ce-i cu chiria?
— Nu am mai plătit-o de patru luni.
— Cum adică nu ai plătit-o? Tu mi-ai spus că te ocupi!
— Știu. Și am greșit că nu ți-am spus adevărul.
Lavinia s-a așezat brusc.
— Adrian, despre ce sumă vorbim?
— Aproape douăzeci și patru de mii de lei, cu tot cu restanțe și penalitățile calculate până acum.
A început să respire greu.
— Dar eu am plătit salariile, produsele, utilitățile! Am crezut că din banii rămași acoperim și chiria!
— Încasările au scăzut, iar eu am folosit o parte din banii pe care îi puseserăm deoparte pentru alte datorii. Am tot amânat, sperând că luna următoare va fi mai bună.
Lavinia a izbucnit:
— Și de ce nu mi-ai spus?
Adrian a coborât privirea.
— Pentru că mi-a fost rușine. Am crezut că pot rezolva singur.
— Dar este salonul meu! Eu răspund pentru afacerea asta!
— Știu. Și îmi asum că am greșit.
Am rămas tăcută, ascultându-i.
Lavinia a deschis dosarul și a citit notificarea proprietarului.
— Ne cere să achităm restanțele și să discutăm până luni un acord. Altfel începe demersurile pentru rezilierea contractului și recuperarea spațiului?
— Da, a răspuns Adrian.
Nora mea și-a dus mâinile la față.
— Doamne… pierd tot ce am construit.
Atunci am așezat sacoșa de rafie pe birou.
— Lavinia, pentru asta am venit.
A ridicat privirea.
— Ce vreți să spuneți?
Am desfăcut prosopul curat în care învelisem un plic și câteva documente.
— Adrian mi-a spus că aveți nevoie de ajutor. Nu mi-a povestit toate amănuntele, dar am înțeles că este ceva serios.
Am scos plicul.
— Aici sunt treizeci de mii de lei.
Lavinia s-a uitat la mine de parcă nu înțelegea cuvintele.
— Cât?
— Treizeci de mii de lei, fata mea.
Adrian a închis ochii.
— Mamă, ți-am spus că nu trebuie să faci asta.
— Știu ce mi-ai spus. Dar eu am hotărât.
Lavinia a privit sacoșa, apoi mâinile mele.
— De unde aveți atâția bani?
Am respirat adânc.
— Am vândut cele două vaci și bucata de pământ de lângă șosea, pe care o moștenisem de la părinții mei. Nu mai puteam să le îngrijesc ca înainte, iar terenul nu-l mai lucram.
Nora mea a rămas cu gura întredeschisă.
— Ați vândut pământul pentru salonul meu?
— L-am vândut fiindcă am ales să nu-l mai țin. Și am hotărât să folosesc o parte din ce am strâns ca să vă ajut.
I-am întins documentele.
— Banii provin din vânzări făcute cu acte. I-am retras de la bancă înainte să vin. Vreau să-i puneți înapoi într-un cont și să faceți plățile prin bancă, cum trebuie.
Lavinia a început să plângă.
— Mamă Floarea… eu v-am dat afară.
Am privit-o.
— Da, fata mea. M-ai dat afară în frig.
— Și dumneavoastră veniserăți să-mi salvați salonul…
— Venisem să vă ajut, dacă aveți nevoie. Dar salvarea salonului depinde și de ce faceți voi mai departe.
Adrian s-a apropiat.
— Mamă, nu vreau să rămâi fără economii.
— Nu rămân fără nimic, dragul meu. Mi-am păstrat bani pentru cheltuielile mele. Dar nici nu vreau să vă dau totul fără să știm cum veți ieși din necaz.
Lavinia și-a șters lacrimile.
— Nu pot să accept banii după cum m-am purtat.
— Nu trebuie să hotărăști acum, i-am spus. Întâi să vedem dacă salonul poate merge mai departe.
Am discutat mult în după-amiaza aceea.
Adrian a recunoscut că ascunsese problemele financiare, iar Lavinia a înțeles că trebuie să urmărească personal situația firmei, nu doar să se ocupe de cliente.
Au verificat împreună încasările, cheltuielile și datoriile.
A doua zi, au mers la proprietarul spațiului.
I-au explicat situația și au propus achitarea restanțelor, urmată de un plan realist pentru lunile următoare.
Proprietarul a acceptat să încheie un acord scris, după ce a văzut că puteau face plata și că aveau un plan de redresare.
Eu le-am oferit banii sub forma unui împrumut de familie, consemnat în scris, fără dobândă, cu un termen de restituire pe care să-l poată respecta.
Nu voiam să mă cert vreodată cu ei pentru bani și nici să ajung să le amintesc la fiecare vizită că i-am ajutat.
În următoarele săptămâni, Lavinia a schimbat multe lucruri.
A renegociat contractele pentru produsele folosite în salon, a redus cheltuielile inutile și a început să urmărească mai atent programările.
Nu a fost ușor.
Au existat zile cu puține cliente și momente în care se temea că nu va reuși.
Dar salonul a rămas deschis.
Într-o duminică, Lavinia m-a sunat.
— Mamă Floarea, puteți veni mâine la salon?
M-am speriat.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Vreau să vă rog ceva.
— Spune, fata mea.
— Aș vrea să vă coafez eu. Fără să plătiți nimic. Și să stăm puțin de vorbă.
Am acceptat.
Luni dimineață, am intrat din nou în salon.
De data aceasta, Lavinia mă aștepta la ușă.
Nu s-a uitat la sacoșa mea și nici la haine.
M-a îmbrățișat.
— Bine ați venit, mamă Floarea.
M-a condus la primul scaun, cel de lângă fereastră.
— Aici vreau să stați.
Am zâmbit.
— Dar acesta este scaunul pentru clientele tale.
— Și dumneavoastră sunteți clienta mea astăzi. Cea mai importantă.
Mi-a spălat părul cu grijă, apoi m-a întrebat cum aș vrea să mă tundă.
— Să nu mă faci prea modernă, fata mea, că nu mă mai recunosc vecinele!
Lavinia a râs printre lacrimi.
— Vă promit că o să rămâneți tot dumneavoastră.
Mi-a aranjat părul simplu, cu bucle moi, și mi-a prins o agrafă discretă.
Când am văzut rezultatul, am zâmbit.
— Parcă am întinerit câțiva ani!
Lavinia s-a aplecat lângă mine.
— Mamă Floarea, vreau să-mi cer iertare pentru ziua aceea.
Am privit-o.
— Te ascult.
— Mi-a fost rușine de hainele dumneavoastră și de sacoșa aceea. M-am gândit doar la ce vor spune clientele. Dar n-am văzut omul care era în fața mea.
A început să plângă.
— Dumneavoastră m-ați ajutat când am deschis salonul. Și când eram aproape să-l pierd, ați venit din nou. Iar eu v-am lăsat în frig.
I-am prins mâna.
— Lavinia, nu vreau să te simți datoare toată viața. Dar vreau să nu mai judeci oamenii după haine.
— Vă promit.
Am privit-o îndelung.
— Atunci te iert, fata mea.
Lavinia m-a îmbrățișat.
După câteva minute, m-a întrebat dacă putem face o fotografie împreună.
Am acceptat.
Ne-am așezat lângă primul scaun, eu cu părul proaspăt aranjat, ea ținându-mă de umeri.
A pus fotografia într-o ramă simplă și a așezat-o la intrarea salonului.
Sub ea a scris câteva cuvinte:
“Frumusețea începe cu respectul.”
Nu a făcut din povestea noastră o reclamă și nu a spus clientelor câți bani îi împrumutasem.
Dar când cineva întreba cine este femeia din fotografie, răspundea cu mândrie:
— Este mama soțului meu. O femeie de la care am învățat mai mult decât din orice curs.
Au trecut câteva luni.
Salonul a început să aibă din nou suficiente programări pentru a-și acoperi cheltuielile.
Adrian și Lavinia au început să-mi restituie împrumutul în rate, așa cum stabiliserăm.
Nu mă grăbeam.
Mai important era că învățaseră să fie sinceri unul cu altul și să nu mai ascundă problemele până când deveneau imposibil de rezolvat.
Într-o după-amiază, am trecut pe la salon cu o sacoșă de rafie.
Aveam în ea câteva borcane cu dulceață, pregătite pentru ei.
Lavinia era cu o clientă.
Când m-a văzut, a zâmbit larg.
— Mamă Floarea! Intrați, vă rog!
M-am oprit în prag.
— Nu deranjez?
— Niciodată.
Apoi s-a întors spre clientă.
— V-o prezint pe soacra mea. Ea este femeia din fotografia de la intrare.
Clienta a zâmbit.
— Îmi pare bine să vă cunosc.
Am simțit că mi se încălzește inima.
Lavinia mi-a luat sacoșa și a așezat-o cu grijă lângă birou.
Nu se mai rușina de ea.
Nu se mai rușina nici de mine.
Iar eu, care venisem cândva la salon cu treizeci de mii de lei și fusesem trimisă să aștept în frig, puteam acum să intru cu o simplă sacoșă de dulceață și să fiu primită ca un om drag.
Pentru mine, asta valora mai mult decât orice coafură scumpă.