Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce mașină, mamă? am repetat, privind telefonul pe care Veronica îl întorsese cu ecranul în jos.
Mama a încercat să-l ascundă în buzunarul cardiganului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât aproape l-a scăpat.
— Nu știu, Cristina. Poate vorbește despre mașina unui prieten.
— Atunci de ce îți cere să nu-mi spui?
N-a răspuns.
Am întins mâna.
— Sună-l. Acum. Și pune telefonul pe difuzor.
— Nu vreau să-l supăr. Dacă este bolnav…
— Mamă, mi-ai luat 68.000 de lei din casă. Nu mai avem ce proteja aici, în afară de adevăr.
Veronica a format numărul. Marius a răspuns după câteva secunde.
— Mamă, ai văzut mesajul? Am găsit-o exact cum voiam!
— Ce ai găsit, Marius? am întrebat eu.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cristina? Ce cauți acolo?
— Încerc să aflu unde sunt economiile mele.
— Ți-a spus mama?
— Da. Mi-a spus și că ai nevoie de o intervenție medicală urgentă. Ce legătură are asta cu mașina?
— Nu înțelegi tu. E mai complicat.
— Atunci explică-mi simplu. Ai plătit vreo intervenție medicală cu banii mei?
A urmat o pauză lungă.
— Nu încă.
— Dar ai cumpărat o mașină?
— Am dat un avans. Era o ocazie pe care nu puteam s-o pierd.
Mama s-a prins de marginea ferestrei.
— Marius, mi-ai spus că trebuie să te operezi!
— Mamă, nu începe. Aveam nevoie de bani și știam că altfel nu mă ajuți.
Veronica a început să plângă.
— Mi-ai arătat o hârtie de la clinică!
— Era o estimare mai veche pentru niște investigații. N-am spus că m-au programat deja.
— Ba exact asta mi-ai spus! a izbucnit mama. Că dacă nu plătești imediat, se agravează totul!
Am luat telefonul de pe pervaz.
— Marius, ascultă-mă bine. Banii aceia nu erau ai mamei. I-ai primit știind că sunt economiile mele. Vreau să știu cât ai cheltuit și cât mai ai.
— Nu mă amenința, Cristina.
— Nu te ameninț. Îți cer să-mi restitui banii.
— Vorbim mâine.
A închis.
Veronica s-a lăsat în fotoliu, cu fața ascunsă în palme.
— Nu pot să cred că m-a mințit.
Am privit-o câteva clipe.
— Dar pe mine ai putut să mă minți, mamă. Ai intrat în casa mea, ai luat tot ce strânsesem în șapte ani și ai așteptat să descopăr singură.
— Am crezut că-i salvez viața!
— Și de ce nu m-ai întrebat? De ce nu ai cerut să vezi un document medical adevărat?
— Pentru că mi-a spus că tu nu vrei să-l ajuți.
— Și l-ai crezut imediat.
Mama a coborât privirea. Nu mai avea nicio explicație.
În seara aceea m-am întors în garsonieră și am schimbat butucul ușii. Apoi am adunat dovezile economiilor: extrasele bancare, chitanțele retragerilor și mesajele în care îi spusesem mamei pentru ce strângeam banii.
A doua zi am mers la poliție și am depus o plângere privind dispariția economiilor. Am relatat exact ce se întâmplase, inclusiv faptul că mama avusese o cheie de rezervă.
Nu mi-a fost ușor să fac asta. Dar nici nu puteam să mă prefac că fusese un simplu împrumut între rude.
După-amiază, Marius a apărut la ușa mea.
— Ai înnebunit? Ai făcut plângere împotriva propriei familii?
— Am făcut plângere pentru banii care mi-au fost luați fără acord.
— Îi primești înapoi! Ce atâta scandal?
— Când?
A ezitat.
— În câteva luni.
— Cât ai cheltuit?
— Douăzeci și cinci de mii. Am dat avans pentru mașină. Restul sunt încă la mine.
— Atunci transferă-mi acum cei 43.000 de lei rămași.
— Dar am nevoie de ei!
— Și eu aveam nevoie de toți cei 68.000.
Marius s-a înroșit.
— Tu oricum câștigi bine. Mai strângi.
Atunci am înțeles cât de puțin conta pentru el munca mea.
— Șapte ani, Marius. Șapte ani în care am renunțat la concedii, la haine și la lucruri pe care mi le doream. Nu ai dreptul să hotărăști că timpul meu valorează mai puțin decât dorința ta de a avea o mașină.
A plecat trântind ușa.
Două zile mai târziu, Veronica m-a sunat. Pentru prima dată, nu mi-a cerut să-l înțeleg pe fratele meu.
— Cristina, am fost la Marius. Am văzut mașina. A cumpărat-o, deși știa că tu urma să mergi la bancă.
— Știu, mamă.
— I-am cerut să vândă mașina și să-ți dea banii înapoi. Mi-a spus că sunt banii familiei și că nu trebuie să-ți dea socoteală.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că eu am făcut greșeala să-i dau, dar asta nu îi face ai lui.
Am rămas tăcută.
— Cristina, vreau să vin să vorbim. Nu ca să-l apăr. Ca să-mi cer iertare.
Ne-am întâlnit într-o după-amiază, într-un parc. Mama părea îmbătrânită cu zece ani.
— Am crezut mereu că Marius are nevoie de mai mult ajutor fiindcă nu se descurcă singur, mi-a spus. Iar pe tine te-am lăsat să te descurci, pentru că puteai.
— Nu m-ai lăsat doar să mă descurc. M-ai pedepsit pentru că eram responsabilă.
Veronica a început să plângă.
— Ai dreptate. Și nu-ți cer să mă ierți astăzi.
A scos din geantă un dosar.
— Am vorbit cu un avocat. Vreau să-mi asum în scris obligația de a-ți restitui banii pe care i-am luat. Dacă Marius nu plătește, voi plăti eu, chiar dacă va trebui să renunț la unele lucruri.
— Mamă, nu vreau să-ți pierzi locuința pentru greșelile lui.
— Nici nu vreau să-mi pierd fiica pentru că am ales mereu să-mi protejez fiul.
Am acceptat să discutăm despre restituire, dar nu am renunțat atunci la demersurile începute.
După mai multe săptămâni și discuții prin avocați, Marius a vândut mașina și mi-a restituit 43.000 de lei. Pentru diferența de 25.000 de lei, mama și-a asumat o obligație de plată într-un înscris pregătit cu ajutor juridic, iar Marius a semnat separat un angajament de restituire.
Am cerut ca toate plățile să fie făcute prin bancă, astfel încât să existe dovezi clare.
În lunile următoare, am primit restul banilor în tranșe, conform înțelegerii. Abia după ce suma a fost restituită integral, am discutat cu avocatul despre retragerea plângerii și efectele legale ale acesteia.
Nu mi-am cumpărat imediat apartamentul. Locuința pe care o găsisem fusese vândută între timp.
Dar economiile mele erau din nou în siguranță, într-un cont bancar, iar eu puteam să-mi reiau planurile fără să depind de promisiunile nimănui.
Cu Marius am păstrat distanța. Nu pentru că voiam să-l pedepsesc, ci pentru că nu mai aveam încredere în el.
Mama, în schimb, a început să facă lucruri pe care nu le făcuse niciodată.
Nu-mi mai cerea să-i rezolv problemele fratelui meu. Nu-mi mai spunea că trebuie să-l înțeleg. Când Marius a venit din nou să-i ceară bani, i-a răspuns că îl poate ajuta să-și găsească de lucru, dar nu-i va mai plăti datoriile.
Într-o duminică, m-a invitat la ea. Pe măsuța din sufragerie pusese două cești de ceai și o fotografie veche cu noi doi, copii.
— Știi ce mi-am dat seama? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Că am fost atât de ocupată să-l ridic pe Marius de fiecare dată când cădea, încât n-am observat cât de mult ai muncit tu ca să nu cazi niciodată.
Am privit fotografia.
— Eu n-am avut nevoie să mă ridici mereu, mamă. Aveam nevoie doar să nu-mi iei ceea ce construisem singură.
Veronica mi-a luat mâna.
— Știu. Și îmi pare rău.
Nu i-am spus că totul era uitat. Nu era.
Dar am rămas să bem ceaiul împreună.
Câteva luni mai târziu, am găsit un alt apartament. Era mic, luminos și avea un balcon în care încăpeau două scaune și câteva ghivece cu flori.
În ziua în care am primit cheile, mama a venit să mă ajute să fac curățenie.
A privit camerele goale, apoi m-a îmbrățișat.
— Sunt mândră de tine, Cristina.
Am zâmbit.
— Și eu sunt, mamă.
Pentru prima dată, nu mai așteptam ca cineva din familie să recunoască valoarea muncii mele. Aveam casa pentru care economisisem șapte ani și libertatea de a hotărî singură ce fac cu banii mei.
Iar mama învățase, în sfârșit, că dragostea pentru un copil nu trebuie plătită din sacrificiile celuilalt.